Şi chiar atunci când părea că este discreditată istoric, ambiţia utopică se retrezeşte, parcă spre a ne aminti că nimic nu este mai seducător şi mai mobilizator decât acest proiect al edificării paradisului terestru: egalitatea perfectă şi guvernarea omnipotentă sunt temeliile pe care se înalţă templul viitorului la care visează fanaticii reorganizării societăţii.În Zohran Mamdani, primarul ales al New York-ului, pasiunea utopică globală şi-a regăsit un nou profet. Chipul său este chipul noului radicalism progresist care uneşte, dialectic, apelul la marxism şi retorica antisemită: ceea ce promite Mamdani este revigorarea unei politici a resentimentului care să ofere progresismului ocazia unei altor lupte de clasă. Despărţindu-se de social-democraţie şi de prudenţa unei întregi tradiţii democrate americane, Mamdani deschide un nou drum. Socialismul său democratic este numele elegant şi aseptic pe care îl oferă egalitarismului hrănit de fervoarea comunistă. Intelectual şi agitator, primarul din New-York este întruchiparea acestei utopii care nu vrea să devină trecut.
Ceea ce detestă adepţii utopiei este prudenţa abordării gradualiste. Iubitori ai unei omeniri abstracte, ei subscriu la religia politică a guvernării nelimitate. Statul este, pentru aceşti utopizanţi, un instrument menit să grăbească revoluţionarea societăţii. Statul trebuie cucerit, spre a elibera umanitatea.
Proprietatea şi libertatea individuală, economică şi politică, devin suspecte în acest univers dedicat emancipării colective. Proprietatea este denunţată ca un simptom al rapăcităţii, iar socializarea mijloacelor de producţie este formula ce poate elibera, în fine, masele largi populare de exploatare. Ideologia egalităţii implică etatismul, ca pârghie fundamentală în schimbarea nu doar a societăţii, dar şi a omului însuşi. Căci etatismul utopic detestă proprietatea privată, indiferent de dimensiunea la care ea se exprimă: autonomia pe care ea o conferă este un obstacol în calea experimentelor ambiţioase imaginate de o administraţie vizionară. Noua luptă de clasă contemporană duce mai departe vocaţia de nivelare şi de masificare a comunismului. Noul radicalism salvaţionist înseamnă revenirea iluziilor planificării totalitare.
Şi cum se poate rezista în faţa avansului elanului utopic, salutat ca semnul viitorului luminos? Ca de atâtea ori, reîntoarcerea la ordinea politicii la scară umană este alternativa la rătăcire. Omul, iar nu umanitatea abstractă, trebuie să fie în centrul viziunii noastre: guvernarea ilimitată este inamicul mortal al libertăţilor noastre.
Politica la scară umană, cea care se sprijină pe soliditatea unei tradiţii liberal-conservatoare şi democreştine, priveşte demnitatea umană ca pe expresia însăşi a sferei de suveranitate naturale pe care statul nu o poate încălca. Demnitatea umană defineşte natura şi limitele politicii înseşi: egalitarismul este visul totalitar al celor care aspiră la control total, invocând himera unei mântuiri colective.
Şi poate că miezul politicii la scară umană, în vremurile noastre, este refuzul de a accepta pe noii salvatori, cu al lor etatism devastator. Nu se poate imagina demnitate în absenţa proprietăţii, ca instituţie ce permite continuitatea unei tradiţii şi creşterea prosperităţii generale, în cadrul domniei legii: economia întemeiată pe comandă şi planificare condamnă la egalitatea teribilă a sclaviei. Difuzarea cât mai largă a proprietăţii, iar nu lichidarea ei, iată calea pe care o sugerează linia politicii la scară umană. Lecţia ordoliberalismului lui Wilhelm Röpke merită reamintită.
Inevitabil, politica la scară umană nu poate seduce şi nici nu poate trezi emoţia mesianică a discursurilor reîntemeietoare. Ea se sprijină, modest şi temeinic, pe instinctul libertăţii şi pe solidaritatea comunităţilor locale, ca linii de apărare împotriva statului omnipotent. Critica egalitarismului şi a etatismului nu este un exerciţiu intelectual gratuit, ci forma în care un firesc al destinelor noastre este afirmat şi apărat.
Ambiţiei utopiei politica la scară umană îi opune simplitatea fermă a încrederii în libertate. Fiinţe imperfecte, oamenii nu au nevoie de un stat perfect spre a–i îndruma şi reeduca: guvernarea limitată este rama în care vieţile noastre se pot organiza, în mod organic. Nemăsurii visului fanatic îi putem răspunde doar cu modestia tenace a nefericirii noastre omeneşti.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe 
