Uniformele civile ale ferocităţii


Postmodernitatea a adus la putere cenzorul ofuscat şi fanaticul decerebrat; el frânge destine, schingiuieşte oameni, anulează existenţe şi ucide vieţi în numele unor dogme profund anti-umane. Servitori dornici să-i satisfacă poftele se găsesc mereu.

 

Un ins cu apetit umoristic, pe care l-am cunoscut în primii mei ani de gazetărie, a emis o maximă plină de tâlc: „Cum a fost istoria, vom vedea.” În condiţiile date, într-o epocă în care evenimentele erau rescrise cotidian, în funcţie de toanele Toa’şului şi ale politicii sale descreierate, publicarea unei astfel de „cugetări” avea un aer dinamitard. Nu se ştie cum, ea a apărut în paginile revistei „Orizont”. A reprezentat, ani de zile, un motiv de admiraţie pentru cel pe care aveam să-l descopăr ulterior în dosarul meu de urmărire de la Securitate. Fireşte, ca turnător.

În decembrie 1989 şi în anii care au urmat, cuvintele desprinse parcă din paginile lui Ilf şi Petrov şi-au dovedit cu asupra de măsură valabilitatea. Aproape tot ce am văzut de atunci încoace e rescrierea evenimentelor pe care ni s-a părut că le-am trăit într-un fel, dar pe care propaganda a reuşit să le transforme în cu totul altceva decât le percepusem noi. Una din curiozităţile mele privind istoria se leagă de Războiul Civil din Spania. Am citit destul de multe texte pe acest subiect, am avut nenumărate conversaţii cu Vladimir Tismăneanu (un excelent cunoscător al domeniului). Am înţeles câte ceva, însă esenţialul continuă să-mi scape.

Tema mi-a revenit în minte acum patru-cinci ani, când presa relata despre cetăţenii occidentali care s-au înrolat în trupele ISIS. Cu binecunoscuta iresponsabilitate, jurnaliştii abia-şi ascundeau admiraţia faţă de cei care „îmbrăcaseră cămaşa morţii”. Pentru ei, smintiţii ce aleseseră profesia de asasini în numele unei dogme primitive şi sălbatice erau nişte eroi. Ura de sine occidentală se traducea prin prezentarea unor imagini edulcorate ale criminalilor îmbrăcaţi în negru drept romantici revoltaţi care nu mai suportau valorile corupte ale Americii şi Europei. Atacurile mişeleşti au beneficiat de o vastă popularizare, dând impresia că ne aflam în faţa unui eveniment ce ameninţa însăşi viaţa pe Pământ. Evaluările ulterioare ne-au arătat că era vorba de vreo de 20.000 – 30.000 de demenţi, racolaţi şi plătiţi de ţările învecinate zonei principale de acţiune – Irakul şi Siria –, cu binecuvântarea unora dintre supraputerile militare ale Terrei (de nu cumva cu a tuturor).

Complicii voluntar-involuntari ai ISIS scriu acum cu aceeaşi aplicaţie şi dedicaţie despre victime. Nadia Murad, una dintre „sclavele sexuale” ale teroriştilor din Irak, a primit zilele trecute Nobelul pentru Pace. Biografia ei e, într-adevăr, zguduitoare. Răpită, împreună cu alte femei din comunitatea Yazidi, de insurgenţii ISIS, Nadia Murad a devenit, la douăzeci şi unu de ani, obiectul sexual al bestiilor care omorau şi schingiuiau în numele lui Allah. Şase dintre fraţii ei au fost ucişi. A fost măritată cu forţa cu un soldat jihadist, iar atunci când a încercat să evadeze au supus-o la un viol în grup. În 2015 a reuşit să ajungă într-o tabără de refugiaţi, iar de acolo a luat drumul Germaniei. În Occident, a început o campanie de informare asupra a ceea ce se petrecea în teritoriile unde legea era făcută de bandele de descreieraţi islamici. În 2016 a fost una dintre laureatele Premiului Saharov, ceea ce a înteţit ameninţările la adresa ei. Criminalii şi-au propus s-o captureze şi s-o readucă în taberele lor. Împreună cu Amal Clooney, soţia vedetei de la Hollywood, a apărut în faţa Naţiunilor Unite, vorbind despre ororile care s-au petrecut şi încă se petrec sub privirile indiferente ale „lumii civilizate”.

Cine răsfoieşte presa occidentală, constată că ISIS nu mai e demult un subiect de pagina întâi. Din când în când, mai răzbate câte-o notiţă despre lichidarea vreunui lider. Ştirea conţine aproape întotdeauna o informaţie potrivit căreia mai-marele jihadist salafist, al-Baghdadi, a scăpat, iarăşi şi iarăşi, de atentatele care-l vizau. Chiar în timp ce scriu acest articol, site-urile anunţă că autointitulatul „calif” tocmai a evitat un bombardament cu rachete teleghidate. Trebuia să participe la o întâlnire, undeva la graniţa siriano-irakiană, a şefilor ISIS. A sosit – vai, ce surpriză! – prea târziu şi astfel a fost cruţat de întâlnirea cu destinul. Atacul fusese lansat de Iran, drept răspuns la atentatul terorist din 22 septembrie. Atunci, cu ocazia paradei militare din Ahvaz, în sudul Iranului, au fost ucişi douăzeci şi cinci de militari, iar mulţi alţii, răniţi. A devenit deja un obicei ca teroriştii să ajungă prea târziu la locul unde-i aşteaptă pedeapsa.

În schimb, militanţii de la Hollywood sosesc întotdeauna la timp. Asocierea doamnei Clooney cu drama Nadiei Murad slăbeşte, orice s-ar zice, forţa de impact a tragediei. Amal Clooney, o cetăţeancă britanică de origine libaneză, a ţinut mai des prima pagină a publicaţiilor mondene decât pe aceea a drepturilor omului – domeniu în care lucrează de mulţi ani. Atunci când Hollywood-ul îşi bagă coada chiar şi în cauzele nobile, rezultatul e previzibil: trivializarea suferinţei şi transformarea tragediei într-un spectacol de gust îndoielnic. Ororile practicate de ISIS trebuie să-şi găsească rezolvarea în riposta fermă a ţărilor civilizate. Dacă se poate, fără foarte multe „ratări” de ultim moment ale ţintei.

Spuneam mai sus că m-a intrigat similitudinea între felul în care voluntarii din Războiul Civil din Spania s-au alăturat uneia sau alteia dintre tabere şi decizia cetăţenilor occidentali de a se înscrie în rândurile mişcării ISIS. Despre drama spaniolă din a doua parte a anilor 1930 avem, în cantitate covârşitoare, doar mărturii ce provin de la scriitorii şi intelectualii pro-comunişti. Ceea ce e prezentat drept o luptă între stânga şi dreapta internaţionale a început, de fapt, cu o confruntare internă ce viza reinstalarea monarhiei după al doilea episod republican început în 1931, o dată cu răsturnarea lui Alfonso al XIII-lea. Republicanii au fost învinşi abia în 1939, când s-a instaurat dictatura militară a lui Francisco Franco. Un oportunist pur sânge, acesta a ştiut să profite de slăbiciunea celor care se opuneau republicanilor, adică fasciştii şi monarhiştii. Pentru mine, enigmatic rămâne felul în care s-a internaţionalizat un conflict care nu prezenta, din punct de vedere politic şi istoric, nicio noutate. Spania trecuse prin convulsii de acest fel de mai multe ori, chiar şi în primele decenii ale secolului al XX-lea. Rolul fanaticilor (mai mult sau mai puţin) individuali nu trebuie ignorat, chiar dacă el nu a fost decisiv. Dar umanitatea e plină de astfel de indivizi, gata oricând să se alăture cauzelor sângeroase, răspunzând unor porniri violente irepresibile. Componenta maladivă nu poate fi exclusă, în opinia mea, aşa cum ea trebuie mereu luată în calcul atunci când vorbim despre politicieni autoritarişti, de desperados mânaţi de setea de putere absolută.

Constituirea Brigăzilor Internaţionale seamănă izbitor cu felul în care s-au „lipit” de mişcarea ISIS diverşi militanţi belicoşi proveniţi din Occident. Chiar numărul lor e aproape identic: în jur de 20.000 – 30.000 de oameni. Brigăzile Internaţionale au fost organizate şi sprijinite pe faţă de Stalin. Tot pe faţă, Italia, Germania şi Portugalia s-au aflat de partea insurgenţilor naţionalişti. Toate acestea sunt secvenţe din oribila istorie a secolului al XX-lea. Mileniul al III-lea pare să le fi îmbrăţişat cu o fervoare apocaliptică. Evenimentele sunt rescrise sub ochii noştri de ideologi deghizaţi în jurnalişti şi de politicieni iresponsabili, corupţi şi cinici. Minciuna, dezinformarea, trădările, lăcomia par a fi singurele criterii de recrutare a clasei politice.

Într-un interviu de acum câteva luni din „Figaro Magazine”, romancierul şi jurnalistul american Tom Wolfe lansa ipoteza conform căreia până şi „corectitudinea politică” a fost anexată clasei politice, devenind „un instrument de control social, o manieră de a se diferenţia de «ţărănoi» şi de a-i ţine la respect, de a delegitima viziunea lor despre lume în numele moralei.”

Postmodernitatea a adus la putere cenzorul ofuscat şi fanaticul decerebrat. El frânge destine, schingiuieşte oameni, anulează existenţe şi ucide vieţi în numele unor dogme profund anti-umane. Servitori dornici să-i satisfacă poftele se găsesc mereu. Ei sunt răsplătiţi cu bani şi onoruri. Cu o condiţie: ca maşina de tocat fiinţe umane şi de distrus conştiinţe să funcţioneze necontenit. Clienţi se află, din abundenţă, în ambele categorii: şi călăi, şi victime. Din turnul său infernal, clădit pe bune intenţii şi nerozie, Satan ricanează.

 

Articol publicat şi în România Literară.

 


Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. FLORIAN D. MIREA spune:

    ISIS a fost un produs al corectitudinii politice promovate de Obama in colaborare cu Putin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.