Thierry Wolton: „ Complicii nu au făurit comunismul, în schimb i-au permis să dureze, mai rău chiar, să prospere”

Foto: Cristian Pătrășconiu

La Humanitas a apărut de foarte curând ultimul volum al monumentalei trilogii a lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică. Acest al treilea volum, Complicii, din care publicăm un fragment, vorbește despre cei care, din credință, din orbire ori din interes, au permis comunismului să dureze, chiar să prospere.

 

Thierry Wolton, „O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică. Volumul III – Un adevăr mai rău decât orice minciună. Complicii”, Traducere de Wilhelm Tauwinkl, Carmen Fotescu, Marieva Cătălina Ionescu, Mariana Piroteală, Elena Ciocoiu, Georgeta Anca Ionescu şi Emanoil Marcu, Humanitas 2020

„Complicii nu au făurit comunismul, acest rol le-a aparținut călăilor, în schimb i-au permis să dureze, mai rău chiar, să prospere, din credință, din orbire, din interes. Unii au fost mai complici decât alții, fără doar și poate. Toate aceste complicități, cu diverse motivații, explică în fapt dificultățile întâmpinate în stabilirea adevărului legat de regimurile totalitare. Așa se explică tulburarea cu care privesc oamenii toată această poveste: conștiința încărcată la nivel general împiedică percepția corectă. Oricât de dureros este acest trecut, în primul rând pentru nenumăratele sale victime, atunci când încă mai pot să depună mărturie despre el, dar și pentru cei care s-au lăsat înșelați sau pentru cei care au păstrat tăcerea, suntem obligați să rostim adevărul până la capăt”, spune Thierry Wolton.

Complicii, acest al treilea volum al trilogiei lui Wolton – pe care Le Temps o definește ca fiind „o lucrare colosală, de o profunzime umană copleşitoare –, încheie, în mod simbolic, colecția Humanitas „Procesul comunismului”, declară Gabriel Liiceanu: „Humanitas s-a născut la o răscruce a istoriei noastre: februarie 1990. Nu întâmplător, «Fenomenul Pitești», cartea lui Virgil Ierunca, inaugura «Procesul comunismului», colecția ivită din cel mai apăsat act de voință editorială făcut în ultimii 30 de ani. Simbolic, această colecție se încheie cu trilogia lui Thierry Wolton, «O istorie mondială a comunismului. Este», în definitiv, procesul complet și lămuritor făcut celui mai criminal regim politic din lume: comunismul.”

 

Fragmente

„Dragi cititori, Iată publicată şi traducerea ultimului volum din trilogia O istorie mondială a comunismului. După ce am analizat comunismul punând accentual pe actorii puterii (Călăii), apoi pe modul în care a fost trăit de cei care l-au îndurat (Victimele), în acest volum el este privit din exterior, din perspectiva ţărilor care au avut norocul de a nu cunoaşte un asemenea regim. Adeseori lumea e preocupată de cauzele pentru care s-a prăbuşit comunismul, când de fapt ar trebui să ne întrebăm cum de a durat atât de mult. Răspunsul este simplu: nenumăraţii complici care au susţinut comunismul în întreaga lume i-au asigurat longevitatea. Aceste complicităţi sunt discutate în cartea de faţă.

Fără susţinerea partidelor comuniste din străinătate, aflate la ordinele Moscovei şi finanţate de URSS, care au reprezentat o adevărată portavoce pentru propaganda sovietică, probabil că edificiul socialist, a cărui temelie constă în mare parte din minciuni, s-ar fi prăbuşit mai repede. Fără intelectualii occidentali orbiţi de doctrină, ale căror orgolii sunt gâdilate de regimuri ce le cunoşteau punctele slabe, intelectuali beneficiari ai voiajelor organizate de poliţiile politice locale, probabil că s-ar fi aflat mai devreme adevărul despre ceea ce se întâmpla în spatele Cortinei de Fier. Dacă liderii ţărilor democratice n-ar fi fost, în marea lor majoritate, nepăsători faţă de soarta populaţiilor victime, dacă statele n-ar fi dat dovadă de acel realism feroce pentru care fiinţa umană contează prea puţin sau deloc, dacă «granzii» lumii n-ar fi rămas în cârdăşie, aceste regimuri n-ar fi reuşit cu siguranţă să-şi păstreze atât de mult timp locul ce li s-a atribuit în ansamblul mondial. Fără lăcomia bancherilor, a industriaşilor, a oamenilor de afaceri capitalişti, obsedaţi să cucerească noi pieţe, mai mult artificiale decât reale, este clar că economiile socialiste ar fi dat faliment rapid. Fără dezinteresul restului lumii faţă de realitatea comunismului, din simpatie, din ignoranţă, din indiferenţă, aura de care s-a bucurat atât de mult această ideologie n-ar fi exercitat niciodată o asemenea atracţie.

Citiți și: Jurnalistul şi istoricul Thierry Wolton: „Comunismul este ca un cancer”

Complicii nu au făurit comunismul, acest rol le-a aparţinut călăilor, în schimb i-au permis să dureze, mai rău chiar, să prospere, din credinţă, din orbire, din interes. Unii au fost mai complici decât alţii, fără doar şi poate. Liderii partidelor comuniste occidentale sunt complici în mai mare măsură decât oamenii obişnuiţi care au întors privirea în altă parte, ca să nu vadă ce li se întâmplă vecinilor lor. Toate aceste complicităţi, cu diverse motivaţii, explică în fapt dificultăţile întâmpinate în stabilirea adevărului legat de aceste regimuri totalitare. Aşa se explică tulburarea cu care privesc oamenii toată această poveste: conştiinţa încărcată la nivel general împiedică percepţia corectă.”

[…]

„Vorbim aici despre istoria secolului XX: dacă nu o privim în faţă, dacă nu lămurim care sunt responsabilităţile, dacă refuzăm să înţelegem mecanismele interioare, dacă refuzăm să aflăm adevărul pur şi simplu, aşa cum procedează mulţi dintre contemporanii noştri, lumea din prezent suferă în mod inevitabil consecinţele, pentru că toate acestea fac parte din moştenirea ei, după cum am arătat şi în paginile trilogiei. Oricât de dureros este acest trecut, în primul rând pentru nenumăratele sale victime, atunci când încă mai pot să depună mărturie despre el, dar şi pentru cei care s-au lăsat înşelaţi sau pentru cei care au păstrat tăcerea, suntem obligaţi să rostim adevărul până la capăt. Dacă România, ca şi alte foste ţări socialiste, încă mai suferă din cauza acestui trecut, la fel se întâmplă şi cu restul omenirii. Viitorul nostru comun, în Europa şi în lume, depinde în parte de modul în care ne asumăm această istorie, de modul în care ne confruntăm cu acest trecut colectiv”.

[…]

„Istoricul britanic Eric Hobsbawm, marxist convins, membru al Partidului Comunist din Marea Britanie din 1936, participă la emisiunea The Late Show a BBC din octombrie 1994. În seara aceea e faţă în faţă cu Mihail Ignatiev, scriitor‑jurnalist canadian, specialist în drepturile omului şi printre altele nepot al unui ministru al ţarului Nicolae II. Scriitorul îl întreabă pe istoric ce decizie ar fi luat dacă, în momentul aderării la PC, ar fi ştiut că Stalin asasinase deja milioane de oameni: s‑ar fi răzgândit?

«E genul de întrebare academică la care nu se poate răspunde, spune Hobsbawm. Dacă ar fi să vă dau un răspuns retrospectiv, care nu e un răspuns de istoric, aş zice «probabil că nu».

– Pentru care motiv? întreabă Ignatiev.

– Pentru că, într‑o perioadă în care, ca să zic aşa, crimele în masă şi suferinţa în masă sunt absolut universale, posibilitatea ca din această mare suferinţă să se nască o lume nouă merită, orice s‑ar spune, efortul de a fi susţinută. Acum, privind în urmă ca istoric, continuă Hobsbawm, aş spune că sacrificiile acceptate de poporul rus nu par decât în parte justificate. Erau sacrificii enorme, excesive, indiferent de norma aplicată. Spun asta pentru că, privind în urmă, nu s‑ar spune că Uniunea Sovietică era începutul revoluţiei mondiale. Dacă a fost sau nu, eu, unul, nu sunt sigur.

– Aşadar, dacă viitorul luminos ar fi fost realizat, moartea a cincisprezece‑douăzeci de milioane de oameni era justificată?

– Da, răspunde Hobsbawm, fără vreo ezitare.»

În fostele ţări comuniste se vorbeşte de «pete albe şi de zone gri» pentru a evoca trecutul. Primele, petele albe, desemnează episoadele despre care nu se ştie nimic sau aproape nimic, dat fiind că regimurile totalitare au ascuns faptele, iar arhive pentru a le reconstitui a posteriori nu există. Zonele gri sunt cele care pot fi reconstituite, dar cu elemente lipsă. Prin extrapolare, expresia «pete albe şi zone gri» desemnează şi acele momente ale vieţii sub comunism de care nimeni nu doreşte să‑şi amintească, pe scurt amnezia colectivă (petele albe), şi cele care pot fi suportate (zonele gri). În ţările democratice, unde nimeni n‑a avut de suferit oprimări sau dictate, petele albe şi zonele gri există când este vorba de relaţia cu comunismul: amnezii voluntare la unii, compromisuri la alţii.

Citiți și: Datoria de memorie: deconstrucția negaționismului de stânga

Conducătorilor occidentali le place să dea lecţii când se ocupă de postcomunismul din Estul continentului european, fie pentru a îndemna la reforme politice şi economice, fie pentru a face bilanţul istoriei. Din grabă democratică şi liberală, ori pentru că vor să descurajeze orice spirit de răzbunare, exigenţele lor sunt adesea rupte de realitatea pe care o cunosc ţările respective. Expresia peiorativă «vânătoare de vrăjitoare» revine adesea când Vestul judecă felul în care unele noi regimuri din Est au epurat ori epurează trecutul. Mulţi denunţă excesele şi riscurile unei atari politici. Totuşi, redresarea morală şi spirituală a acestor ţări, condiţie a revenirii la democraţie, depinde în parte de seriozitatea cu care se judecă istoria, şi odată cu ea principalii săi actori, vinovaţi sau nu. Cu cât acest efort se amână, cu atât renaşterea întârzie. În fapt, teama de a vedea comunismul pe banca acuzaţilor, împreună cu stăpânii şi cu slujitorii lui, nu e deloc inocentă. Vorbim de o vinovăţie împărţită. Dacă comunismul ajunge să fie judecat, atunci tovarăşii de drum şi alţi protejaţi ai sistemului vor trebui şi ei, dacă nu să dea explicaţii, cel puţin să‑şi facă un examen de conştiinţă. «Petele albe» şi «zonele gri» convin multora, în Est ca şi în Vest, chiar dacă este evident că gradul de vinovăţie şi realitatea vieţii nu sunt aceleaşi de ambele părţi ale fostei Cortine de Fier.”

Thierry Wolton (n. 1951) este jurnalist, scriitor și istoric, profesor la École Supérieure de Commerce din Paris. E preocupat în mod special de istoria regimurilor comuniste, de Războiul Rece și de influența sovietică în Occident. A mai publicat: Vivre à l’Est (1977), L’Occident des dissidents (în colaborare cu Christian Jelen, 1979), Culture et pouvoir communiste (în colaborare cu Natalia Diujeva, 1979), Le KGB en France (1986; trad. rom. KGB-ul în Franța, Humanitas, 1992), Silence, on tue (în colaborare cu André Glucksmann, 1986), Les visiteurs de l’ombre (în colaborare cu Marcel Chalet, 1990), Le Grand Recrutement (1993), La France sous influence: Paris–Moscou, 30 ans de relations secretes (1997), L’Histoire interdite (1998), Rouge-brun: Le Mal du siècle (1999; trad. rom. Roșu-brun: Răul secolului), Le grand bluff chinois: Comment Pékin nous vend sa „révolution“ capitaliste (2007), Le KGB au pouvoir: Le système Poutine, (2008; trad. rom. KGB-ul la putere: Sistemul Putin, Humanitas, 2008, ed. a II-a 2014), Une histoire mondiale du communisme, vol. 1–3 (2015–2017; trad. rom. O istorie mondială a comunismului, Humanitas, vol. 1, 2018, vol. 2, 2019), Le négationnisme de gauche, (2019, trad. rom. Negaționismul de stânga, Humanitas 2019).

 

Citiți și: Thierry Wolton: „Visul lui Vladimir Putin, un vechi vis sovietic”

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.