Dr. Buduca


Foto România Literară

În anii ’80, Ioan Buduca a fost unul dintre liderii incontestabili ai tinerei promoții de critici literari. Fin analist, având o pană sprințară și o capacitate de punere în pagină remarcabilă, el părea sortit unei cariere strălucite. Pentru o vreme, culminând cu volumul său de debut, După Socrate, chiar așa au stat lucrurile.

 

După 1990, ca partener al lui Radu G. Țeposu, într-o imbatabilă echipă jurnalistică născută în jurul săptămânalului „Cuvântul”, cariera lui Ioan Buduca s-a dezvoltat spectaculos. A urmat însă o perioadă în care a ezitat între domenii și stiluri, derutându-și cititorii care așteptau verdictele sale critice. I-am urmărit în toți acești ani parcursul literar. N-am reușit întotdeauna, mărturisesc, să înțeleg opțiunile lui pentru spațiul esoterismului, al filosofiei religiei și al mult prea numeroaselor teorii ale conspirației. Stilul rămăsese intact, dar conținutul presupunea un gen de informație (și de interes) la care prea puțină lume avea acces.

M-am bucurat, în aceste condiții, să constat revenirea lui Ioan Buduca (și) la critica și teoria literară. Ea s-a produs cu ocazia unei teze de doctorat susținute la Universitatea din București, în coordonarea profesorului Eugen Negrici. Îmi permit să propun câteva paragrafe în care discut neașteptata ipostază de doctor în filologie al unui critic care a jucat un rol decisiv în impunerea Generației ‘80:

Lucrarea lui Ioan Buduca, Metamorfozele ironiei. De la ironia tragică la ironia postmodernă și de la antropologie la antroposofie este greu încadrabilă în sfera științelor umane. Titlul trimite la domeniul teoriei culturale și al comparatismului, pe când conținutul se revendică antropologiei culturale, filosofiei și religiosului. Derutează, de asemenea, permanenta glisare între concepte și domenii, într-o jerbă eseistică inepuizabilă și, în același timp, impredictibilă. Ceea ce se observă încă de la primele pagini e opțiunea pentru demonstrația „din mers”, eliberată de chingile unor premise ferme și de obligația unor concluzii atent sistematizate. Buduca invită la parcurgerea, când la pas, când la galop, a unui teritoriu fascinant, în care metoda stă ascunsă în spatele enormei plăceri de a divaga. E vorba, așadar, de o construcție de tip maieutic, în care instrumentele și materia de studiu se află, de-a valma, pe un banc de lucru ce se construiește sub privirile noastre.

Textul lui Ioan Buduca abundă în întrebări – condiție primordială a discursului filosofic – și uimește prin varietatea și doza de imaginar a răspunsurilor. Se simte, în fiecare rând, plăcerea paradoxului și tentația sfidării concepțiilor demult înrădăcinate. Nu toate aserțiunile lui Buduca sunt impecabil demonstrate. Dar toate au farmecul jocului mental pe care și l-a asumat, fiind clădite pe succesiuni scurte și percutante de afirmații apodictice, de genul: „Paradigma antropologică în care ne-am format va răsturna toate polaritățile dacă vom susține că spiritualul din noi nu este un produs al creierului, ci viceversa: creierul este un produs al spiritului de sine stătător care este întrupat în noi.” Și aici, ca și în alte locuri, se simt ecourile unor lecturi religioase, abordări sprințare și sondări voioase ale spațiului spiritualității.

Chiar dacă uneori tezele lui Ioan Buduca par excesive, ele au scuza că aparțin nu atât temei principale, cât aparatului analitic pus în mișcare. Acesta atrage atenția asupra felului în care gândește și scrie Ioan Buduca. În locul unor ipoteze clar formulate, pagina se înfățișează asemeni unui câmp de mine ce explodează fără încetare. E limpede că autorul dorește să construiască o antropologie sui-generis, având în ironie – cu un termen noician – un „operator ontologic” care, prin evoluțiile sale culturale, pornind încă de la tragediile grecești, a reușit să „scrie” o poveste a destinului omenesc. Ca mișcare secundară, noua antropologie își are originea în antroposofie, înțeleasă drept o formă a „libertății omenești”. Pentru a putea urmări sinuoasele linii ale demonstrației, suntem obligați să acceptăm – nu s-o analizăm, nu s-o studiem, ci s-o acceptăm – metoda critică a lui Ioan Buduca. Ea este, desigur, una riscantă, deoarece se vrea, teoretic, totalizantă, dar în practică e limitativă: „și spirit și materie.”

Aici, în această invitație-ultimatum de a ne asuma premisele gândirii sale, se află cheia întregului excurs al lui Ioan Buduca. E ușor de identificat o anume insistență în a nu exclude literatura din sfera domeniilor în care-și exersează spiritul iscoditor. Încetul cu încetul, textul devine însă o analiză a tragicului, un conglomerat de domenii și idei ce subîntind coarda antroposofiei. Potrivit autorului, „antroposofia a venit să formuleze o concepție radicală despre moarte: este o problemă de conștiență, dacă înveți să-ți păstrezi conștiența și în afara trupului, moartea este maya: treci dincolo la fel de conștient pe cât ai viețuit în trup.” Magnanim, Buduca le conferă literaților titlul de „moștenitori de drept ai spiritului din tragedia elinilor — locul în care a ieșit din secretul său misterial problema destinului. Antroposofia (care vorbește, din nou, despre destin) nu are alt precursor între creațiile omenești decât spiritul care s-a «întrupat» în literatură. Când vom privi retrospectiv, cu o conștiență din nou clarvăzătoare, vom înțelege că Eschil, Sofocle, Homer, Dante, Shakespeare, Goethe au consemnat mai fidel decât filosofia ori teologica misterul real al ființei umane.”

Pe urmele lui Culianu, Ioan Buduca propune abordarea „izvorului esențialmente literar al platonismului: ironia destinului, dezvăluită în tragediile eline, după ce fusese învăluită multă vreme în secretul… cercetărilor misteriale.” Găsim în această abordare nu doar o direcție analitică, ci și un alibi pentru structura propriu-zisă a lucrării. Ceea ce ne propune Ioan Buduca este o combinație între scrutarea minuțioasă a conceptului de ironie și încercarea de a-l incapsula într-o realitate spirituală complexă, numită antroposofie. Aceasta consună cu visul secret al autorului, și anume, abordarea transversală absolută, peste domenii, specializări și problematici. Cunoscându-i bine cariera, aș concluziona astăzi că tocmai nefixarea într-o specialitate anume i-a refuzat lui Ioan Buduca rolul de șef de școală, pe care excepționalele sale înzestrări ar fi trebuit să i-l confere.

Lucrarea de față reflectă, dintr-un anumit punct de vedere, profilul unui destin și stilul unei forme de a risca în permanență. Glisarea de tip enciclopedic adaugă un farmec indubitabil scrisului și procură combustia energetică necesară pentru a duce la capăt un proces născut din entuziasm și încheiat cu o vocație admirabilă a cunoașterii ca mod de existență. Într-un paragraf aproape parantetic, Ioan Buduca se așează în descendența unui ilustru cărturar, regretatul Solomon Marcus, fascinat în egală măsură de amestecul domeniilor și de transgresarea temelor. Drept corolar, autorul consideră – spre scepticismul unora, între care mă număr – că această viziune a „cunoașterii esenței omenescului” a început odată cu apariția antroposofiei.

Conținutul lucrării poate fi privit drept construcția a două coridoare care sfârșesc într-un vestibul comun. Sau, cu vorbele lui Ioan Buduca însuși, „conexarea între metamorfozele ironiei (înțeleasă ca polaritate între «știu» și «nu știu») și apariția paradigmei antroposofice de secol XX”. Din perspectiva criticii raționaliste, evident că o astfel de afirmație ar necesita ea însăși o întreagă teză de doctorat. Cum postmodernitatea ne-a izbăvit de îndatorirea demonstrației riguroase și a logicii de fier a cauzei și a efectului, nu i-a fost greu lui Buduca să construiască un discurs al incluziunii neobosite, ale cărui merite de căpătâi constă în tocirea polarităților născute de câmpuri de cercetare diferite, dacă nu chiar incongruente.

Ca premisă, dar și în chip de concluzie, Ioan Buduca încearcă să construiască o filosofie a limitei. Textul său mustește de formulări paradoxale („Dați-mi o paradigmă cognitivă în care ne-viul să poată fi dedus din viu și voi răsturna toate prejudecățile”) pe care le înzestrează cu noblețea unor concepte inatacabile. Mergând sută la sută pe mâna lui Rudolf Steiner, Buduca încearcă să facă din ironie un instrument care, asemenea esenței teoriei steineriene, un „perspectivism spiritual”, „ia mănușa evoluționismului din teoria darwinistă și o întoarce pe dos, cu fața către arhetipurile platoniciene.” În răsturnarea clepsidrei în care, de-a lungul istoriei, spiritualul s-a transformat în materialitate, și în încercarea disperată de a re-spiritualiza materia constă, în opinia lui Ioan Buduca, marele efort al re-corporalizării spiritului. Iar spațiul în care se produce acest proces e alocat unei „macro-clepsidre [care] este forma ironiei divine”.

Dincolo de orice îndoială, secțiunea „Metamorfozele ironiei” reprezintă contribuția românească cea mai importantă la descrierea, definirea și interpretarea noțiunii de „ironie”. Un maestru al discursului ironic el însuși, Ioan Buduca n-a făcut apel prea des la propria marcă stilistică. Logice, excelent informate, grațioase și seducătoare, contribuțiile sale în acest domeniu au o valoare incontestabilă. După cum „Exercițiile de antroposofie” pot fi parcurse ca o bună introducere la istoria problematicii. Nu mi-a fost însă la fel de clar modul cum aceste două domenii se articulează și nu am putut urmări prea bine cusătura interioară a discursului. E, fără îndoială, o limită a mea. Secțiunea finală a lucrării, alcătuită dintr-o suită de ingenioase „exerciții spirituale”, e impresionantă în sine, dar nu m-a ajutat nici ea prea mult la descoperirea coerenței și a logicii demonstrației. Dimpotrivă, mi s-a părut că Ioan Buduca a deschis un alt câmp al posibilităților, construind un suprarealist avion cu trei aripi.

Observațiile de mai sus nu diminuează valoarea demersului, atât de plin de savoare, al lui Ioan Buduca. Între atâtea teze de doctorat „corecte”, pe care le-am condus sau la care am fost referent, cea de față reprezintă o binevenită gură de aer. Se poate scrie doctoral și cu farmec și stil, nu doar cu ochii pe grile și punctaje, pentru a nu lăsa nehașurat vreun milimetru din matricea virtuală a temei abordate. Ioan Buduca ne-a oferit o hartă în care nu s-a sfiit să noteze de mai multe ori „hic sunt leones”. Adică un corespondent cartografic al esenței socratice a ironiei, „știu că nu știu”.

 

Articol publicat şi în România Literară.

 


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.