Testul „Patapievici”

Horia-Roman Patapievici. Foto: Erudio

Testul „Patapievici” este trecut de foarte puțini. Cei care nu îl trec ies în evidență rapid prin ignoranța lor bățoasă și punctual furioasă, prin aderarea la ideocrația cristofobă, prin apartenența la găști „culturale”, clanuri televizuale și haznale media infernale din care țipă suveranist, abjecți delatori mai vechi sau mai noi, inși fără chip. Indivizi patibulari, nu persoane.

Este suficientă pronunțarea numelui său pentru a declanșa în rândul acestor repetenți la onestitate o grimasă, o tiradă calomnioasă, o interjecție, o onomatopee.  Fiecare după propria-i dotare.

Mult dincolo de cei ce au încercat să scuipe în sus, Horia Patapievici e unul dintre acele puține mari spirite întrupate în „istoria civilizației române moderne”. Copleșitoarea sa erudiție umanistă, care include fundamentele științei ivite în modernitate, este doar mijlocul prin care se atinge scopul unei salvatoare cunoașteri și înțelegeri: aceea a „destinului” omului în indelebila paradigmă creștină.

A re-cunoaște prezența lui Dumnezeu în Istorie, a Întrupării Sale și a contemporaneității lui Hristos cu fiecare dintre noi în parte, a înțelege că suntem ființe spirituale nemuritoare, deci că miza vieții noastre pământești temporare coincide cu cea a vieții noastre veșnice, dar și a construi o ultrarafinată apologie creștină post-pascaliană de secol XXI, susținută în conferințe publice și seminarii private de cea mai înaltă ținută culturală europeană, iată ceva absolut rarisim în lumea „omului recent”, a omului dramatic împuținat spiritual și, ca urmare, vulgar. Ceva ce îi scoate din mințile lor deformate ideologic pe postmoderniștii incapabili să mai descifreze marile narațiuni ale umanității pe care le resping, dar și pe limitații de ortodoxism ritualist convenabil și naționalism populist vandabil care comit nedreptatea strigătoare la cer de a lua ostatic Adevărul, mai precis de a-și închipui că-L dețin.

Horia Patapievici, detestat de călăuzele oarbe, de orbii ce îi călăuzesc pe orbi spre căderea în groapă, înjurat de cei ce dau în gropi, rămâne „pasărea rară” a exemplarei onestități intelectuale și morale publice pe care ne-ar face atât de bine să o urmăm. Un zbor nefrânt în bătaia săgeților.