Tămâia și libertatea
Tertipurile lui Putin n-au înșelat – în afară de propriul popor – pe nimeni. Așa cum „operațiunea specială” e un război în toată regula, tot astfel „mobilizarea parțială” e ditamai „mobilizare generală”.
Nu există măsurători ori dovezi independente care să arate câți cetățeni vor fi trimiși la masacru. Articolul secret din decretul de mobilizare vizează, după câte se pare, peste un milion de încorporați cu forța, în funcție de dorințele și calculele Kremlinului. Prin urmare, orice cale de întoarcere a fost blocată: Rusia e în război. Nimeni și nimic n-o va opri să continue carnagiul. Nici sancțiunile Occidentului, nici rugămințile mălăiețe ale politicienilor din Vest, nici comunicatele NATO nu iscă vreo neliniște, cât de mică, pe chipul de ceară al paranoicului din fruntea Rusiei.
Lunile scurse până acum pun în evidență un paradox: dacă pe câmpul de bătaie rușii nu performează prea grozav, în zona politicului se dovedesc a fi aceleași vulpi șirete cunoscute din perioada Războiului Rece. Amestecul de intransigență și nesimțire, atitudinea de primadone veșnic ofuscate, aroganța agresivă și insondabila nerușinare au un efect paralizant asupra debililor politicieni occidentali. Obișnuiți să procedeze după reguli, aceștia sunt destabilizați de la prima întâlnire cu impertinența și grosolănia rusească. Pentru barbarii din stepă nu există nici onoare, nici logică și nici milă. Cu un firesc al nefirescului, neagă acum lucruri pe care le-au afirmat cu cinci minute în urmă și amenință violent tocmai când lăsau impresia că se poate ajunge la o înțelegere cu ei.
Realitatea cruntă e că nimeni, niciodată, n-a reușit să stabilească relații normale, predictibile cu Rusia, indiferent de forma ei de guvernământ. Brutalitatea și suspiciunea isterică au fost comportamente constante ale imperiului de la Răsărit. Comunismul doar a rafinat și a ridicat pe culmi nemaiîntâlnite, folosind tehnologia și manipularea ideologică, ce se numește „angoasa apropierii”. Născuți parcă pentru a fi singuri pe lume, suprareacționează de îndată ce li se pare că ar apărea o primejdie la adresa mereu expansivei lor teritorialități. Chiar pretextul atacării Ucrainei de aici provine: din spaima că democrația a ajuns prea aproape de fruntariile Maicii Rusia.
Din acest punct de vedere, rușii sunt sinceri. Așa cum dracul se teme de tămâie, rusul se teme de libertate. Ideologia îmbrățișată în secolul al XX-lea era perfect croită pentru întâlnirea cu pulsiunile nestăpânite și angoasele unei populații dedate pe scară largă la „ipohondrii” și „fandacsii”, așa cum ne arată întreaga lor mare literatură, de la Dostoievski la Cehov și Tolstoi (plus cea a ucraineanului rusofon Gogol). Dacă ar dori să ia decizii corecte în privința războiului din Ucraina, strategii militari ai Occidentului ar trebui să se aplece mai mult asupra literaturii decât asupra hărților militare. Ar avea ce să învețe.
După cum, tot ei, ar înțelege planurile Moscovei ascultând cu atenție cuvântările medievalului patriarh Kirill: „Mergeți cu curaj să vă îndepliniți datoria militară. Și nu uitați că, dacă veți muri pentru țara voastră, veți fi cu Dumnezeu în împărăția Sa, în glorie și în viața veșnică.” Atât va fi învățat Kirill din învățăturile creștine? Propagandist al Neantului, Kirill e unul dintre principalii complici ai asasinului Putin. Din gura lui nu ies vorbele lui Dumnezeu, ci cuvintele lui Satan.
Ascultând îndemnurile Întâiului Stătător al Bisericii ruse, n-ai cum să nu le compari cu imboldurile descreierate ale liderilor fundamentaliști din lumea islamică. Și într-un caz, și în altul, barbaria e însoțită de promisiunea vieții de apoi. Într-o variantă, prin așezarea soldatului rus de-a dreapta Domnului, în cealaltă, prin certitudinea că teroristul sinucigaș va beneficia în eternitate de desfătările celor șaptezeci și două de fecioare ale paradisului musulman. În ambele instanțe, plăcerea carnală e premersă de plăcerea carnagiului.
Miza războiului din Ucraina e cu atât mai absurdă, cu cât Rusia exercita și înainte o dominație de facto, prin mijloace economice, asupra Ucrainei. În ciuda rapidelor și substanțialelor evoluții, a pașilor fermi spre democrație, Ucraina de până în 23 februarie 2022 era încă departe de idealul unei societăți de tip occidental. Oligarhii au jucat până în ultima clipă roluri decisive în punctele-cheie ale vieții economice și sociale, iar legăturile cu Moscova nu erau cu totul rupte, în ciuda agresiunilor din Crimeea și din Estul Ucrainei. Președintele Zelenski se afla într-o vizibilă cădere de popularitate, deoarece nu reușise să materializeze decât în mică măsură promisiunile din campania electorală. Abia războiul l-a transformat într-un personaj de dimensiuni colosale, făcând din el unul din eroii vremurilor noastre. Prin urmare, motivația războiului ține exclusiv de nebunia rusească, de visurile imperiale ale elitei politico-militare moscovite. A contat, desigur, și apropierea tot mai mare a NATO de granițele Rusiei. Dar niciun om cu mintea întreagă nu-și punea problema că occidentalii vor ataca vreodată Rusia. Extinderea spre Est e doar o măsură de precauție față de eternul expansionism rusesc. Lumea civilizată avea nevoie de bariere cât mai solide în fața impredictibilului Urs Siberian.
De la o distanță încă și mai mare, strategia rusească ni se relevă în întreaga ei ticăloșie. Operația de pedepsire a Ucrainei s-a transformat în operațiune de pedepsire a planetei. După eșecul planului inițial – și anume, anihilarea inamicului desemnat în interval de câteva zile, maximum o săptămână –, Rusia a depus eforturi gigantice pentru a intimida Occidentul (o entitate, de altfel, ușor intimidabilă). Cum reacția acestuia a fost neașteptat de fermă (cel puțin până acum), rușii au ridicat brusc miza. Neutralitatea militară a SUA și NATO nu era suficientă: ei trebuiau să înțeleagă (și să se sperie) că ajutoarele trimise în Ucraina lor îi transformă în destinații ale rachetelor nucleare sovietice. Aceasta e faza în care ne aflăm în clipa de față. Ea pune și mai bine în evidență paradoxul pe care-l evocam în rândurile de început ale acestui articol: discrepanța uriașă dintre (contra)performanțele militare ale rușilor și victoriile în serie repurtate în confruntările cu politicienii occidentali. Impasul (unii ar spune: dezastrul) militar din Ucraina e compensat de abila modificare a accentului: din martor al unui război absurd, Emisfera Vestică se vede țintă de prim-ordin a inamicului din Est. Astăzi, în cancelariile europene se vorbește mai mult despre cum să se apere de ruși, decât despre cum să-i ajute pe ucraineni. E o lovitură tactică pe care Lavrov și ai săi au executat-o cu măiestrie.
Întrebarea e: ar putea recurge, într-adevăr, Putin la arma nucleară? Evoluția din ultimele săptămâni a ostilităților face din ce în ce mai plauzibilă o astfel de posibilitate. Faptul că, unul după altul, aliații reali și potențiali (Turcia, China, India) s-au delimitat de Putin nu e de natură să ne liniștească. Dictatorul rus e cu atât mai primejdios, cu cât e mai izolat și mai încolțit. În loc de acțiuni predictibile, va apăsa până la refuz pedala iraționalului. Partea cu adevărat proastă e că în jurul lui se află doar personaje croite după același calapod cu el: primitivi, brutali, orgolioși, aroganți și cu un enorm dispreț față de ființa umană.
După declararea „mobilizării parțiale”, în orice țară normală ar fi urmat proteste de amploare și chiar violențe în masă. Oamenii, oricât ar fi fost de narcotizați de visul imperial, s-ar fi trezit ca sub un duș rece: nu mai era vorba de o cinică operație de exterminare a unor „sub-oameni” (cum îi consideră rușii pe ucraineni), ci de propria lor viață. Ei bine, manifestațiile de până în acest moment au fost anemice. Arestările aparatului represiv putinian aveau un aer mai degrabă grotesc decât tragic. Au abundat imaginile în care patru-cinci zdrahoni echipați ca de război luau cu forța, pe sus, niște biete femei pe care disperarea le scosese în stradă. Am asistat, încă o dată, la modul de operare al militarului rus: tare cu cei slabi și laș în fața celor puternici.
După calculele elitei rusești, Occidentul apare, astăzi, mai slab ca oricând. Exercițiile de automutilare și autosabotare din ultimele decenii, schimbarea radicală a paradigmei politico-juridice prin care statul de drept a fost anihilat în favoarea unei politici a fărâmițării și anulării autorității publice au desăvârșit un proces istoric ale cărui origini erau vizibile încă din anii 1960-1970. Vulnerabilitățile create de bunăvoie au dus, cum spunea cineva, „o vreme treptat, iar la final cu viteză mare”, la îngenuncherea societăților democratice. Adevărul a fost înlocuit de frenezia propagandistică, iar vocile competente au sucombat sub presiunea grupurilor marginale.
Prin urmare, partea noastră de lume trăiește cel mai dramatic moment din 1945 încoace. Orice deznodământ e posibil, și mai ales unul cu consecințe funeste pentru omenire. Cei care se iluzionează că Putin poate fi oprit dacă-ți menții deschise, precum Macron, legăturile telefonice cu el, comit erori impardonabile. Ca și în cazul lui Hitler, nebunul e și turbat.
Articol publicat şi în România literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
