Roze, meseriași și timișoreni cumsecade


brandusa armancaÎntr-o epocă de glorie, la Timişoara s-a valorificat priceperea comunităților etnice și religioase suprapuse de istorie: florarii boemieni și nemți, cofetarii și fotografii unguri, farmaciștii și ceasornicarii nemți, comercianții evrei și sârbi, bijutierii și textiliștii români. Trista istorie a Casei Mühle e doar unul dintre eșecurile recuperării patrimoniului spiritual al locului.

 

După luni de proteste în stradă, cu lumânări, panglici și pancarte, după câteva petiții adre­sate edililor orașului, autorităților județene și Ministerului Culturii, după acțiuni în instanță, t­imișorenii au aflat că nici Pri­măria, nici șefii județului nu au chef să investească în re­cuperarea Casei Mühle, care ar fi putut deveni un Muzeu al Rozelor. Povestea e fa­bu­loa­să și ilustrează minunat o fa­țetă a diversității culturale a Timișoarei, al cărei pres­ti­giu de „oraș al trandafirilor” se da­torează pasiunii câtorva fa­milii de florari apreciate în toa­tă Europa.

Istoria casei începe în 1866, când Wi­l­helm Mühle sosește din Boemia pentru a ajunge în scurt timp grădinar-șef la florăria lui Wen­ces­las Franz Niemetz. „Timișoara acelor ani era un burg imperial, cu străzi iluminate cu gaz, pe care circulau tramvaie trase de cai, func­țio­na o gară și un port pe canalul Bega, avea o fabrică de bere, distilerii de spirt, o fabrică de cărămidă, câteva bănci, un teatru. Cam în aceeași perioadă, pe actualul Bulevard Mihai Viteazu, la numărul 3, se construiește o vilă ele­gantă: Casa Mühle“, așa este descrisă în presă epoca de înflorire a orașului. Tot atunci începe să crească plămânul verde al urbei cu plantarea de arbori și cu amenajarea par­cu­ri­lor, cum este Parcul Coronini (ulterior, Parcul Poporului sau Regina Maria) sau Parcul Scu­dier, numit azi Parcul Central, pe o suprafață de aproape 100.000 de metri pătrați. După uce­nicia de zece ani la Niemetz, cu a cărui fii­că se însoară, Wilhelm Mühle își deschide propria afacere, construiește un magazin pe ac­tuala stradă Alba Iulia și edi­tează Revista rozelor, în ger­mană și maghiară. Adevărata consacrare o primește de la Împăratul Franz Joseph, care îi remarcă pavilionul cu peste 300 de soiuri de trandafiri din marea Expoziție agricolă or­ganizată în 1891, ceea ce îi va aduce mai târziu ordinul austro-ungar Crucea de aur de merit cu coroană. Árpád Mühle pre­ia afacerea după moartea tatălui său, în 1908, și duce mai departe faima florarilor timișoreni: el devine furnizorul caselor regale românești și bulgare, este chemat la Petersburg și Is­tan­bul ca specialist horticol al curților imperiale, contribuie la amenajarea Parcului Cișmigiu și a Rosariului, azi Parcul Rozelor, cu peste 1.400 de varietăți de roze, mândria Timișoarei. Fru­moasa vilă a familiei din Bischof Gasse, cu ghir­lande de trandafiri, arbori exotici și blazon pe grilaje, înconjurată de sere și pepiniere, e vân­dută de Ernst, fiul lui Árpád, în 1936, apoi naționalizată de comuniști. După Re­vo­luție, casa încape pe mâna clanurilor interlope care au cotropit patrimoniul imobiliar ti­mi­șo­rean, cu complicitatea autorităților, a func­țio­na­rilor Căr­ții Funciare, a unor notari, avocați, magistrați.

Declinul casei, lăsate să se degradeze pentru a fi recuperat terenul, îi scoate în stradă pe ti­mi­­șoreni, care cer salvarea ei. Unul dintre vre­melnicii miniștri ai Culturii au promis ex­pro­pri­e­rea, autoritățile locale au promis și ele ma­rea cu sarea. Oamenii care au ieșit cu sutele să protesteze au învinuit nu atât clanurile de romi bogați, cât pe edilii corupți sau in­di­fe­renți. Proiectul de expropriere și refacere a ca­sei ca Muzeu al Rozelor cade: e prea scump, nu merită, zic primarul și președintele CJ Ti­miș. Cetățenii au reacționat: „Primarul Ti­mi­șoarei, Nicolae Robu, a revenit azi în presă cu ideea creață de a amenaja în albia Begăi jo­curi de lu­mini, fântâni arteziene, lasere și alte năz­bâ­tii… Ca să își satisfacă ima­ginația lu­di­că, edi­lul găsește resurse fi­nanciare de 2.000.000 de euro, dar ca să con­tribuie cu 500.000 de euro la ex­pro­pri­e­rea în interes public a Casei Mühle nu a gă­sit… mărunt!”, scrie pe Fa­ce­book unul dintre inițiatorii proiectului casei me­moriale, Corneliu N. Vaida.

In­diferența edililor vine la pachet cu lipsa de înțelegere a spiritului orașului, iar trandafirul fa­ce parte din blazonul său cultural. Într-o epo­că de glorie, s-a valorificat aici priceperea co­munităților etnice și religioase suprapuse de istorie: florarii boemieni și nemți, cofetarii și fotografii unguri, farmaciștii și ceasornicarii nemți, comercianții evrei și sârbi, bijutierii și textiliștii români, descriși în volumul Memorie și diversitate culturală la Timișoara. Meșteri de care ne amintim, coordonat de Smaranda Vul­tur. Trista istorie a Casei Mühle e doar unul dintre eșecurile recuperării patrimoniului spi­ritual al locului. Tranziția a favorizat raptul, le­gea a fost ignorată, iar corupția a produs pre­judicii ireparabile. Ce ar fi Timișoara fără par­cu­rile ei, fără clădirile ei Sécession de Mică Vie­nă, fără cele trei teatre laolaltă, românesc, ma­ghiar și german, fără Piața Unirii, unde stau fa­ță în față Biserica Sârbească și Domul Ca­to­lic, fără impozanta Catedrală Ortodoxă, strajă vie­ții spirituale, ca și Opera construită de vie­ne­zii Fellner și Helmer în piața centrală! Spi­ritul locului se regăsește cotidian pe străzile obiș­nuite, în blocurile coșcovite ale so­cia­lis­mu­lui falimentar, în suburbii. L-a identificat și a cres­cut cu el pe strada sa din Lahovari și re­gre­ta­tul Kamo, muzicianul Béla Kamocsa: „Strada era o imagine a Timişoarei în mic, di­versă şi plină de personaje pestriţe. Includea multe din­tre etniile oraşului. Edy era şvab, Io­nel, ju­mă­tate român; eu, ungur. Gemenele sâr­boai­ce, cu un tată sever, colege ale soră-mii, lo­cu­iau la capătul străzii. Nu lipseau evreii şi nici sân­ge­le italian, care curgea chiar în casa de lân­gă a mea, în familia lui Toni Avra­mes­cu. Aveam şi două lesbiene pe stra­dă – sau cel puţin aşa se şuşotea. Nu le avea nimeni trea­ba, atât doar că uneia i se zicea «bácsi», adică «ne­nea», pentru că se îmbrăca mereu în cos­tum“ (Blues de Timișoara). Toate aces­tea nu sunt eterne și pot fi pierdute. Dacă lăsăm.

 

Articol publicat şi în Revista 22.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.