Cartea lui #rezist


Noaptea, ca hoții este cartea lui #rezist. Pentru că aici avem și poezia, și imaginile (care ne nasc din cuvinte), și cadrul, și sensurile, și speranțele, și revendicările, și proza realității, și politica, și etica, și splendoarea, și confruntarea, și actorii, și băieții buni & băieții răi ai / ale acelor săptămâni de mare magnitudine civică de la noi. Și multe, multe altele. Toate, într-o singură carte!

 

Vara lui 2012 și începutul de an al lui 2017 reprezintă pentru societatea românească (iau formula aceasta în sensul ei foarte general) două momente de vârf și de mare tensiune.

În primul caz – săptămânile de foc ale suspendării președintelui de atunci (și la propriu, căci a fost teribil de cald și atunci; dar mai ales la figurat, căci sub pretextul înlăturării unui personaj politic din funcția, cea mai înaltă în Statul român, pe care o deținea s-a încercat de fapt o lovitură de stat; un personaj care, à propos, s-a întors în ultimii ani împotriva a mai tot ceea ce a reprezentat când era președinte al României).

În al doilea caz, o renaștere civică – fără precedent în ultimul sfert de secol într-o Românie care avea faima că se revoltă greu și de regulă inconsistent, iar uneori chiar „dirijat“ – provocată de o serie de măsuri aberante luate de noii guvernanți întru protejarea hoților și a borfașilor, mai ales a celor „de partid“.

Fără să insist prea mult asupra acestor două momente, voi spune că, în registre publicistice semnificativ diferite, fiecare dintre ele își are (aproape) câte o carte foarte importantă prin care ne putem apropia, cu folos, de acestea. Cu o nuanță de pus în mod obligatoriu: pentru momentul 2012 avem, de fapt, nu chiar o carte, ci un eseu mai lung care ar putea însă exista și separat, ca o carte în sine. Este vorba despre excelentul text intitulat Spiritul și legea, publicat de Horia-Roman Patapievici în Partea nevăzută decide totul, un text care, cu privire la ceea ce a fost atunci, în vara lui 2012, echivalează cu a „pune cel mai bine în lumină specificul brutalității instituționale petrecute în România: folosirea legii pentru a încălca legea. Noutatea post-modernă a acestor atacuri în forță constă în ideea de a folosi legea pentru a încălca legea. Pentru mine este important de subliniat faptul că aceste atacuri sui-generis împotriva Constituției se prezintă pe sine ca fiind în perfect acord cu Constituția, jucând cinic și sofisticat spiritul împotriva legii și litera împotriva spiritului, după cum dictează interesele de moment ale celor care declanșează atacul”. Un text care face radiografia a ceea ce, cu o formulă antologică, Horia-Roman Patapievici numește „lovitura de stat legală”.

Pentru 2017 și spendoarea civică #rezist, dar nu în registru eseistic, ci altfel – publicistic în primul rând, într-o publicistică demnă în spatele căreia se vede foarte clar și o opțiune etică de asemenea lipsită de echivoc și, îmi îndăgui această apreciere, cât se poate de justă –, avem cartea recentissimă a Ramonei Ursu, publicată tot la Humanitas – Noaptea, ca hoții.

Am scris această carte poate în cel mai greu, mai provocator și mai frumos moment al vieții mele. Într-un moment în care am înțeles până la capăt că a fi jurnalist în România nu poate însemna vreodată să faci vreun compromis. Nici unul. Nici măcar să închizi ochii. Să te faci că nu vezi, că n-auzi. N-ai dreptul ăsta”, notează Ramona Ursu în Cuvântul înainte al cărții intitulat

Nu-ți fie frică. Și adaugă: „Am scris această carte într-un moment în care țara asta schilodită, care părea că-și trage ultima suflare, că-i blestemată să stea doar în genunchi, că-i prinsă în mocirlă, că-i capturată definitiv de-o bandă de tâlhari, s-a ridicat cu toată durerea, cu toată fermitatea, cu toată credința, cu tot ce are mai bun, mai pur, mai drept un popor și a luptat.”

Volumul Ramonei Ursu acoperă subiectul #rezist din multe unghiuri și pe câteva paliere, fiecare dintre acestea foarte importante. În ordinea în care materialele curg în această carte, avem, mai întâi, un pachet de texte despre condițiile de posibilitate pentru mișcările de protest de la începutul anului 2017. Altfel spus, avem, în prima parte a cărții, povestea cu privire la ceea ce a pus în mișcare zecile de mii, uneori sutele de mii de oameni în ianuarie și februarie, intriga – oribilă, în fond – care „îi mâna” pe acești oameni la proteste. Apoi, o bună parte din carte este cronica – excelentă, nuanțată, justă, în adevăr, cu date din belșug (folositoare și istoricilor, și sociologilor, și politologilor, și, în genere, tututor celor care vor vrea să reconstruiască, în detaliu și cu bună-credință, ceea ce a fost atunci, la început de 2017) – a protestelor, adesea pe zile. Aici, în mai bine de o treime din carte, avem descrierea exploziei de indignare, dar și de bucurie și de speranță care a iradiat săptămâni bune în spațiul public de la noi și, în genere, în societatea românească.

Mai apoi, aproape jumătate din carte – a doua jumătate a ei – avem altceva, nu radical diferit de tematica generală a cărții, dar în alt registru de discurs. Și anume: avem analitica fenomenului, adică un extrem de ingenios inventar de opinii – în fond, argumente foarte bine construite – cu privire la sensurile (politice, sociale, etice ale) acestor proteste. O nuanță aici cred că importantă: cei care pun sensurile – și, fără excepție, o fac foarte bine și adecvat, din punctul meu de vedere – cu privire la ianuarie + februarie 2017 în România (și, mai ales, în stradă) nu sunt numai lideri de opinie, nu sunt doar staruri ale justiției din România aflați de partea bună a „baricadei”, ci și oameni mai puțin cunoscuți (participanți la mișcările de protest de la începutul anului și din țară, dar și din străinătate). Oameni care nu au neapărat o notorietate mediatică, dar care gândesc în același sens și în aceleași direcții cu cei al căror nume are o binemeritată rezonanță și respectabilitate publică. Cu toții sunt, de fapt, oameni de onoare, oameni care preferă să lucreze cu adevărul, și nu cu ticăloșia, oameni care știu că un viitor construit pe minciună nu poate să fie solid și că un asemenea viitor – care e, privind lucrurile de la luni bune distanță de ianuarie și februarie 2017, cât se poate de probabil – va duce cândva la reluarea acelorași revendicări, acum neonorate, mai încolo cu efecte și mai neplăcute.

Dacă simplificăm puțin, necesarmente, din rațiuni care țin de ilustrarea mai adecvată a specificului acestei cărți, putem spune că prima jumătate a cărții este dominată mai degrabă de faptele #rezist + #noapteacahoții, în vreme ce în jumătatea secundă a ei predomină interpretările – care, în sumă, dau o perspectivă foarte solidă despre ceea ce a fost (cu derivatele: ceea ce nu a fost, ceea ce ar fi putut să fie, ceea ce e de urmărit și de revendicat, chiar și sisific, în societatea românească).

Este de menționat faptul că acest volum al Ramonei Ursu nu este singurul și, cronologic, nici primul dintre cele care au fost inspirate și, oarecum, dedicate mișcărilor de protest de la începutul acestui an. Bunăoară, la Curtea Veche, a apărut un volum – care arată foarte bine – #rezist. Proteste împotriva OUG 13 / 2017 –, un volum cu multe nume de intelectuali, jurnaliști, analiști și foarte mulți fotografi. De asemenea, recent, mi-a atras atenția și un alt volum care stă în aceeași familie tematică – #Rezist! Poezia –, o admirabilă selecție realizată de Cosmin Perța, la Paralela 45. Nu minimalizez, ci, înainte de orice, salut cu entuziasm faptul că aceste două volume există și că, existând, ele marchează în felul lor mișcarea #rezist de la noi. Dar cred – nu e, de fapt, doar o chestiune de credință, ci am foarte multe argumente în sprijinul acestei idei – că Noaptea, ca hoții este cartea lui #rezist. Pentru că aici avem: și poezia, și imaginile (care ne nasc din cuvinte), și cadrul, și sensurile, și speranțele, și revendicările, și proza realității, și politica, și etica, și splendoarea, și confruntarea, și actorii, și băieții buni & băieții răi ai / ale acelor săptămâni de mare magnitudine civică de la noi. Și multe, multe altele. Toate, într-o singură carte!

Noaptea, ca hoții e o carte – și de publicistică, și de istorie recentissimă – foarte curat scrisă, onestă, necesară și cât se poate de binevenită. Dacă este ea și suficientă? În mod sigur, da. Iată de ce: în raport cu ceea ce avem pe masă despre – post-evenimente –, ea nu e suficientă, dar nici nu are cum să fie așa ceva; nu este rostul unei cărți acela de a rezolva ceea ce organizarea (politică, civică, economică) a oamenilor trebuie să rezolve. Și, la acest moment, la jumătatea de an aproape de la proteste, NU a rezolvat! Dar cartea Ramonei Ursu este, în mod cert, suficientă, pentru că, dincolo de tensiunea mizelor despre care este vorba în ea, Noaptea, ca hoții este și o carte despre speranță. Fie și numai în sensul în care, pas cu pas, de la firul ierbii, ea ne arată că „se poate”. Or, dacă se poate o dată, se mai poate și încă o dată, și încă o dată…

 

Articol publicat şi în Revista 22.

 


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.