România la zi. Colecția de discordanțe

Iubita noastră patrie se află în fața unui prag critic major. De mai mult timp, dar se pare că intervalul pe care îl parcurgem în 2017 este un top toxic și păgubos.

Iubita noastră patrie, ca lume curentă, realitate adâncă și implicare publică se află în fața unui prag critic major. De mai mult timp, dar se pare că intervalul pe care îl parcurgem în 2017, cu hopuri, cotituri și demaraje către nicăieri, se impune ca o dominantă acaparatoare la nivel perceptiv, impas structural și, cel mai vizibil, în spațiul funcțional. O agitație tot mai extinsă, confuză și sterilă, ce va plasa intervalul în colecția de evoluții dureroase și costisitoare, de nerecuperat pentru cei actuali și urmașii lor. Un top toxic și păgubos.

Nu ne dezmințim. Nu facem excepție de la regulă. Nu ratăm ocazia de a o da în bară, așa cum în repetate rânduri, de la falimentul „comunismului dâmbovițean” la „capitalismul dâmbovițean”, am repetat fără ezitare să ne marcăm autogoluri spectaculoase într-o poartă tot mai mică. A interesului public, beneficiului colectiv și accesului la un viitor pozitiv, consistent, sustenabil.

Cui folosește discordanța?

Nu sunt puțini cei care o au în sânge. Apar, există și prosperă prin proliferarea ambivalenței, ambiguității și inconsecvenței la nivel mental, situațional și operațional. O dezordine adânc asumată, instalată și practicată cu multă energie. Cu entuziasm.

Discordanța ar putea fi, într-o definire constituțională, civică, pe cât de aberantă, pe atât de bine plasată printre primele articole și paragrafe… La prima vedere, încărcată în provocări, eșecuri și resentimente, o ieșire neagră, definită ca o rutină a nației, discordanța, pare să se fi instalat pe termen nedefinit în ființa colectivă, la nivele multiple, cu o apetență demolatoare pentru tot ce apare, se recunoaște și se asumă a fi o problemă la români.

Încadrate pe lista de teme critice și distribuite pe o agendă, fie și formală, oficială, colecția de discordanțe joacă un rol major pe piața publică, pe cât de păcătoasă, pe atât de păguboasă. Deosebit de mândră…

Devine tot mai evident ca diagnosticarea preliminară, în orice proiect sectorial și campanie publică, include și impune o abordare cu profesionalism, luciditate și responsabilitate lista „discordanțelor aferente”. Deci, să accesăm, la o primă analiză „fișa medicală” a intervalului.

1. Între stările reale și prezentarea oficială, calificată, internă la nivel public.

O funcție primară, elementară la nivel instituțional, ca expresie responsabilă a reprezentării asumate prin alegeri libere și corecte și nu în ultimul rând ca o cerință de bază în susținerea siguranței naționale.

Ajunge? Poate fi ceva mai important, de neînlocuit pentru normalitate? Pentru o funcționare măcar rezonabilă a vieții curente?

Avem cel mult o iluzie, o simplă presupunere, o colecție de presupuneri referitoare la funcționarea formală a sistemului occidental în acest domeniu, pentru țări post-comuniste… Sau doar un simplu moft. Pe piața reală a vieții curente, la toate nivelele, de la „vârf” (care „vârf”?), la nivel mediu, administrativ, operațional, către spații alternative (Opoziție, care „Opoziție”?) și, desigur, la nivelul populației. A omului comun. Incult, leneș, milog, dus cu vorba (cum le place să creadă celor din elitele comode și ieftine care bântuie prin clădiri selecte).

Minciuna e cu noi! Există oare, în ansamblul factorilor, jocurilor și contextelor existente, de ani, nu puțini, ceva care contează mai mult ca prezență, influență și impact, în România care este, decât minciuna?

La o analiză mai atentă, neutră și desigur calificată, minciuna în viața publică se impune ca una dintre cele mai determinante componente ale funcţionării și evoluției (de fapt, supraviețuirii ca sistem, practică și mai ales relaționare la toate nivelurile).

Asigurarea „echilibrului fals” dintre starea de fapt, eticheta de pe „fișa de caz” și, eventual, predicții oficiale „optimiste”, a devenit o regulă de fier, dintre cele mai asumate, repetate și practicate a lumii în care acceptăm să rătăcim. Peste tot există minciună… La noi, fără minciună nu există nimeni. Minți, deci exiști.

Minciuna oficială, colectivă, împărtășită în viața privată, reprezintă un mecanism omniprezent, de neînlocuit. Fără alternativă. Dincolo de beneficiile directe, dobândite de „provideri” și dincolo de paguba directă, asumată de fraieri, există alte câteva aspecte consistente…

Minciuna înlocuiește dimensiuni greu de asumat, recunoscut și implementat în România de azi. Este un vehicul pentru „navetiști” la nivelul Puterii, pentru „gospodari” la nivelul administrației curente și o mască tot mai obosită în raporturi externe golite de conținut cu factori de înalt nivel.

Minciuna e marfă! Intră la schimb, acoperă intervale critice ale inerției operaționale și ale handicapului structural prea greu de recuperat. Face frumos în prestarea unor momente simbolice, în spații, pe podiumuri selecte, cu jurnaliști, vizitatori pe cât de formali pe atât de gomoși.

Totodată, minciuna e sursă. A discordanțelor moștenite sau proaspete, în asumarea unor stări cu extindere largă în viața publică. Cum să ocupăm clădiri oficiale, să ieșim zâmbind la foto, să lăsăm fraze stupide și gomoase, fără să facem nimic (Sau altceva…)?

2. Între inițiativă și subordonare.

Să trecem la fapte. Supunerea necondiționată față de șefii interni rămâne nu doar o tradiție, dar mai ales, sursa de neînlocuit pentru coeziune și coerență, într-o echipă „bine sudată” apărută într-un spațiu marcat de incertitudine, eterogenitate și lipsă de orizont. Consolidarea excesivă a „disciplinei de partid” și, mai nou, de clan, aflat vremelnic la putere, elimină orice resursă de reacție, ripostă, alternativă la confruntarea cu sfidări reale, noi, încă neclar definite.

Realitatea nu are șefi. Poate fi, în cel mai bun caz, cu nenumărate condiționalități, printr-o susținere constantă a demersului instituțional, accesată, stabilizată, stimulată… Uneori, în funcție de împrejurări fragile și trecătoare (cf. anii '89…), tratată ca o oportunitate. O șansă istorică… Ușor de irosit, de pervertit sau, pur și simplu, de a asuma iluzia unui act curajos către independență, libertate și restart.

Practica guvernării este permanent expusă la această dilemă. Adesea o simplă capcană. Pentru 2017, colecția de sfidări, vulnerabilități și incertitudini plasează această dilemă pe parbrizul guvernării, oricare ar fi aceasta.

Câți dintre membri Cabinetelor vor înțelege, asuma și pune în joc abordări flexibile, curajoase și disciplinate, cu disponibilități la contexte dintre cele mai ambivalente, adesea nefavorabile? Cine pe cine aude, ascultă, respectă?

3. Abordare ocultă vs. transparență.

O guvernare la vedere a devenit sau a rămas o utopie a patriotismului. Nu numai în România.

Tentația utilizării structurilor, mecanismelor și practicilor curente prin „modalități mixte”, aparent publice, dar dublate masiv de proceduri, gesturi la limită și adesea dincolo de standarde constituționale, a devenit și va rămâne una dintre principalele ieșiri în decor. Aflăm după ani ce se ascundea, de fapt, în cutii atent etichetate, clasate și poziționate în biblioteca oficială.

Proiecte, contracte, desfășurări cu popularitate largă nu au fost decât simple festivaluri „Cântarea României” (adică România la cântar….), ca afaceri ilegale, bine dosite, pe sume imense din banii publici, de jucători de marcă, bine machiați pentru a putea intra în cartea de istorie (la „erată”…). O practică deja adânc instalată în gramatica guvernării. În alchimia practicii curente. Asumată și, în mare măsură, tolerată public pe planuri multiple.

Ce pondere va avea în intervalul următor? Cât de largă, adâncă și constantă va fi asumata o posibilă transparență într-o guvernare proaspăt instalată? O veste bună și o veste proastă.

Vestea bună: Nu puțini dintre membri noilor Cabinete, inclusiv premieri, sunt la început de carieră, la top. Dincolo de ambițiile și jocurile interne de partid, o asumare de funcție la vârf include și preocuparea pentru continuitate. Cât timp ține o guvernare?! Cât de puțin poate să țină pentru a se chema „guvernare”? De aici ar putea decurge o minimă responsabilitate, logică, bun simț. Fie și pentru cei din familie, grup de origine. De ce nu ar fi așa?

Vestea proastă: În ultimii 26 de ani de tranziție păcătoasă, marcată de pervesiuni, trădări și căderi de la mare înălțime, s-a instalat o experiență colectivă masivă în a percepe, simți și chiar anticipa faptele ordinare în grădina guvernării. Merită să ajungi acolo doar ca să fi disciplinat, harnic și cinstit? Asta poți să faci și stând pe margine.

Pe de altă parte, cu sau fără transparență, nimic nu mai scapă vederii, mai deverme sau mai târziu. Avem drone peste tot! Vom vedea cât de amplu, colorat și adânc mirositor vor fi dosarele guvernărilor recente. Mici, dar ipocrite? Pline de păcate sau bogate în succesuri?

Printr-o acumulare de scandaluri ale ultimelor decenii, am dobândit ca temă, mediu public, o nouă cultură, severă și bine articulată a judecății finale pentru actul public. La concurență cu ticăloșia politică.

4. Între centralism și fragmentare.

Centrați pe dinamica înșelătoare a ultimelor luni, am putea redeveni prizonierii Capitalei. Noile Guverne, Parlament confuz și oscilant, Președinție plutind în ceață, tra-la-la…

Iluzia majoră a acestei centrări, o capcană uzuală și confortabilă, este că ceea ce se întâmplă la București devine un curs major, de neevitat, uneori copleșitor prin trâmbițare ieftină pe diverse canale, cel puțin pe termen mediu. Comoditatea presei actuale de a centra informațiile-cheie pe chipuri și personaje pe cât de gălăgioase în ambivalența lor, pe atât de sterile în mărime și implicare, rămâne o sursă toxică pentru trăire colectivă și asumare publică.

Realitatea românească diferă adânc de lumea politică răspândită în diverse clădiri pe malurile Dâmboviței. Este mult mai vastă, contradictorie și cel mai adesea, de nestăpânit. Tratată cu ignoranță și indiferență multilateral dezvoltată!

Întrebați-i între patru ochi, dacă aveți ocazia, pe flăcăii și doamnele care bântuie prin birouri oficiale, de top, de câte ori au avut impresia că, semnând o hârtie, punând o ștampilă, apăsând pe un „buton”, închizând telefonul cu fir scurt, au determinat un fapt public semnificativ, o schimbare de substanță, au blocat evoluții negative, au salvat oameni simpli, comunități, de la stări critice, pericole și fundături.

De fapt, realitatea românească, desigur, ca altele din lumea în care trăim, este marcată profund de un sindrom sever, necruțător, cu tot mai largă răspândire. O tendință agresivă de fragmentare pe structuri de bază (economie, mediu politic, comunitar, cultural, informațional ș.a.) urmată de izolări multiple, de neoprit, hrănite de o fugă cât mai departe, aiurea, urmată de o desincronizare efervescentă. Sună demonic. E doar noul banal, toxic.

Rezultă lumi bolunde, analfabete în cultura bunei guvernări, complet străină de bunul simț comun, de modernizări benefice și generoase. Toate acestea au devenit oare o simplă utopie?

5. Între rutină și performanță.

Colecția de persoane ambițioase, dublate de eșecuri profunde, cu largă răspândire sau cu măști pretențioase fără acoperire în implicarea directă, aglomerează un muzeu al ratărilor guvernamentale din ultimele decenii.

Episodul tehnocrat trage apa după o succesiune de scandaluri, devenind cea mai bună acoperire pentru o mediocritate jalnică la nivel profesional, angajare, integritate.

Desigur, rutina administrativă nu trebuie privită cu aere de superioritate. Mai mult, pentru cei care au parcurs experiența guvernării, se știe cât de greu este de a dobândi practica și mai ales de a ajunge astfel, fie și momentan, la liman.

Avem deja un deficit de rutină administrativă coerentă, modernă și bine focusată. Criterii greu de atins, adesea ignorate, pasate, pe fițe și jocuri politice ieftine și păguboase.

În guvernările recente, actuale, asumarea rutinei, a rolurilor, a țintelor rămâne un handicap pe cât de dureros pe atât de plasat în polemici sterile, pe teme marcate de scandal, dezvăluiri și căderi de la balcon.

Iluzia majorității parlamentare nu aduce, nu a adus și nu va aduce nici o garanție a performanței prin simpla susținere formală în cele două camere. Simple cămări…

Reținerea în asumarea, nu doar declarativă, de ținte ambițioase, dar mai ales de criterii de finalizare în timp real, în activitatea curentă, încarcă în incertitudine viitorul apropiat.

Mediul politic românesc este, nu de ieri, de alaltăieri, complet neputincios în a guverna o astfel de evoluție haotică. De fapt, nici nu-și asumă sarcina. Este steril, impotent și, mai ales, indiferent. Ş.A.M.D. Mai departe, unde?!

PS: Revenim joi…

Articol publicat şi în Insectar politic.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News