Andrei Pleșu – conferințe de referință
Andrei Pleșu este un mare creator de spațiu public sănătos, de instituții care scot țara noastră din provincialismul meschin, fie că este vorba despre zona guvernamentală, fie de cea mediatică sau, pur și simplu, de zona academică.
Pentru ultimele decenii, numele domnului Andrei Pleșu este o referință luminoasă și atunci când este vorba despre amenajarea igienică (și exemplară chiar) a spațiului public, a agendei publice de la noi. Un spațiu public al normalității sau întru normalitate are, minimal, nevoie de oameni și de instituții. Împreună, oamenii și instituțiile pot construi tradiții – inclusiv (și, de fapt, de dorit în acest fel) tradiții de bune practici. Ei bine, în toate aceste privințe, Andrei Pleșu este un reper fundamental. În alte cuvinte, alese aici anume doar pentru sensurile lor pozitive: domnia sa este un om-instituție. În fond, domnul Pleșu este un mare creator de spațiu public sănătos, de instituții care scot țara noastră din provincialismul meschin (fie că este vorba despre zona guvernamentală, fie de cea mediatică sau, pur și simplu, de zona academică); nu în ultimul rând, domnia sa e autor (și regizor, și actor) al unor prezențe publice de manual (al excelenței).
Să fac un survol scurtissim; deși, în sine, acest subiect ar merita multe pagini de revistă – și vă rog să nu vă gândiți că nu ar fi potrivit pentru presa autohtonă, de regulă, ahtiată după scandal. Este cum nu se poate mai potrivit – căci aici, în privința faptelor publice ale domnului Pleșu, avem un scandal al binelui permanent. Așadar, iată câteva dintre „bifele” lui Andrei Pleșu în raport cu ideea de spațiu public normal, sănătos, referențial. Scurtissim, poate chiar în ordine cronologică: un mandat de ministru al Culturii care este citat drept reper în materie de eficiență instituțională, când vine vorba despre ministerul în cauză; o publicație excelentă (Dilema, acum Dilema Veche), un colegiu academic fără termen de comparație în România, performant la nivel înalt și pe piața culturală internațională (NEC). Adaug: cărți consistente și cu mare succes de public. Nu în ultimul rând, printre multe altele de fapt: conferințe publice – și, în această privință, o dată în plus, Andrei Pleșu este o referință superlativă.
Aceste două ultimele direcții menționate în legătură cu personalitatea extraordinară a domnului Pleșu au provocat, de altfel, și cea mai recentă carte a domniei sale. Într-un fel, care nu ar fi neadevărat, s-ar putea spune că avem de-a face cu o carte a conferințelor. Desigur însă că ea este mult mai mult decât atât.
Se numește Despre inimă și alte eseuri – a propos: un succes (și de) public al editurii Humanitas nu numai la Bookfest, acolo unde a fost cea mai bine vândută carte a editurii – și este o antologie care include patru ample eseuri, fiecare dintre ele fiind rulate, cu ecouri publice și mediatice semnificative, în cadrul mai multor conferințe publice ținute în intervalul ultimului deceniu și un pic.
„Suntem confiscați de «actualitate»! Adică de «știri», «analize» politice, informații de ultimă oră, confruntări de partid și reportaje de front din peisajul instituțional al momentului. Toate, «fierbinți» și trecătoare. Cartea de față încearcă să iasă din strânsoarea acestor actualități evanescente (inactuale în fond, de vreme ce se uită în câteva zile), pentru a sonda teritoriul unor aparente „inactualități”: cele despre care nu prea vorbim, în ciuda relevanței lor universale și a impactului lor constant asupra vieților noastre. «Inactualități» care ne macină subliminal, care constituie, de fapt, substanța inevitabilă a căutărilor, spaimelor și nedumeririlor noastre. Nu promit că, la capătul lecturii, cititorul va fi «edificat» asupra problemelor de care m-am ocupat: rostul și istoria inimii, neliniștile și promisiunile bătrâneții, meteahna prostiei, sensul răului. Dar va regăsi, poate, un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură nu mai apucă, «ocupat» cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene”, notează Andrei Pleșu în preambulul cărții cu privire la specificitatea acestor tematici și, pe cale de consecință, cu privire la diferența specifică a acestui demers editorial.
„Inactualitățile aparente” menționare de dl Pleșu fac referire la – ordinea este cea în care acestea intră în carte – a) inimă, b) bătrânețe, c) prostie și d) problema răului. De asemenea, în finalul cărții, există o addentă folositoare în care sunt înșirate „câteva propuneri de lectură” – toate acestea fiind, desigur, relative la orizontul tematic în interiorul căruia există această carte.
Existe multe note care unesc aceste patru texte. Desigur, unitatea vine (poate mai ales) din structura și capitalul de afirmații cu privire la diversele „etaje” (lingvistice, filozofice, istorice, literare, sociologice, antropologice, religioase) ale analizei celor patru mari și atât de generoase teme.
Dar, deopotrivă, cele patru texte stau foarte bine împreună (așezate într-o carte) și prin condiția interogativă pe care le-o conferă Andrei Pleșu. În sensul acestor două precizări, Despre inimă și alte eseuri este o carte care strălucește în/prin arta sa eseistică, inclusiv prin calitatea întrebărilor care ridică valoarea unei teme sau a alteia. Ea este, deci, o carte în care, în mod cu totul admirabil, găsim (de fapt, citim printre rânduri) și un fel de tehnică de a pune întrebările care se cuvin a fi puse, astfel încât, nu neapărat răspunzându-li-se până la capăt, temele în discuție să fie îmbogățite cu straturi neașteptate de sensuri.
Mai este ceva care sare în ochi, cum se spune. În mod evident pentru trei dintre cele patru teme, mai cu seamă în partea a doua a acestor eseuri, are loc o trecere de nivel, o ridicare a temei, o, așa-zicând, verticalizare a ei; în alte cuvinte, există o evidentă și explicită dimensiune teologică a analizelor pe care le face (și) aici domnul Pleșu și care lărgește, adâncește și înalță, în moduri extraordinar de fertile, aceste teme foarte complexe în fond. De aici, logic de altfel, inactualitatea imediată, dar și – mai ales – actualitatea de profunzime a lor.
A propos de această ridicare la teologie a reflecției pe care o face dl Pleșu în cadrul celor patru conferințe mai înainte menționate, iată, doar ilustrativ, câte un punct din fiecare eseu care atinge altitudinea mai înainte menționată:
„În spațiul creștinismului răsăritean, se vorbește despre rugăciunea inimii. Există, se spune, o rugăciune a buzelor – formală, exterioară –, există o rugăciune a minții, adică a efortului intelectual de a înțelege și de a dialoga cu Dumnezeu, și există rugăciunea inimii, a minții coborîte în inimă. (…) Ei bine, rugăciunea inimii e unitivă, tocmai pentru că readuce în același punct, în același spațiu, mintea și inima, lumea și eul, pe om și pe Dumnezeu, infinitul mic și infinitul mare.” (p.38).
„Fiecare vârstă așteaptă vârsta următoare și se pregătește pentru ea. Singură, bătrânețea așteaptă altceva. Nu o altă vârstă, ci o altă stare, un alt statut, o altă viață. Cu alte cuvinte, bătrânețea se caracterizează în mai mare măsură decât alte vârste prin ceea ce Kierkeggard numea «misterul bilocației». Bătrânul e, simultan, în două planuri diferite: aici și dincolo, acum și în viitor, pe pământ și în cer.” (p.82-83)
Și mai departe, ultimul eseu al acestei cărți: „lucrurile se complică însă dacă vrei să pui în legătură existența răului cu conceptul unei ordini supra-naturale, al unei ordini divine, aflate, principial, în incompatibilitate cu ideea de «rău». Din acest moment, nu mai vorbim, strict, de «cauza» răului, ci de «sensul» lui.” (p. 124)
Există, pe de altă parte, și o anume pedagogie a conferințelor publice și, în legătură chiar cu ideea pedagogiei, invoc, spre finalul acestui text, și un pasaj din cel de-a patrulea eseu al cărții – acela dedicat ideii de prostie. Iată: „Există, totuși, un antidot (parțial) al prostiei, sau, măcar, o minimală terapeutică a ei: educația. Nu e vorba să îi transformi pe «pacienți» în știutori de tip enciclopedic. Prostia e altceva decât pura ignoranță, care se poate combate prin informare. Pentru prostie e nevoie de alte instrumente și îmi fac iluzia că învățământul autohton e preocupat să le identifice. Mai ales învățământul secundar care, din punctul meu de vedere, ar trebui să beneficieze de tutela unui minister aparte, fiindcă pune probleme de cu totul alt tip decît învățămîntul universitar.” (p 111-112)
Parafrazând titlul unei alte cărți scrise de Andrei Pleșu, putem spune cu referire la Despre inimă și alte eseuri că avem de-a face cu o carte – remember: inactuală, într-un sens aparte! – despre frumusețea (poate) uitată a reflecției făcute cu har și sens.
Articol publicat şi în Revista 22.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News