România, 1989/ 2019: după treizeci de ani


După treizeci de ani, România se află în punctul cel mai înalt al istoriei ei moderne. Dilemele identitare şi fricile noastre seculare par să fie parte din trecutul de care ne-am despărţit.

 

Ceea ce generaţii întregi au imaginat, în clipele confruntării cu dictatura şi cu despotismul, este, în fine, realitate: România aparţine comunităţii euro-atlantice şi se întemeiază, din punct de vedere al organizării ei, pe instituţiile domniei legii şi ale democraţiei liberale. Contrastul dintre spaţiul de care aparţine România şi domeniul eurasiatic al putinismului nu face decât să ilustreze liniile care ne separă de ordinea regimurilor autocratice.

După treizeci de ani, luciditatea patriotică ne obligă la interogarea fisurilor care macină acest edificiu construit prin integrarea occidentală. România nu este doar statul fondat pe egalitatea constituţională, ci şi ţara în care regulile cleptocratice sunt parte a cotidianului politic şi social. Lecţia anilor de după 2016 a fost una cât se poate de elocventă: reversibilitatea proceselor de consolidare instituţională este un fapt imposibil de ignorat. Tot ceea ce clădeşte poate fi nimicit, toate achiziţiile pot fi înlăturate prin acţiunea, tenace, a majorităţilor parlamentare animate de vocaţia distrugerii sistematice şi deliberate.

După treizeci de ani, România se află în situaţia de a porni, din nou, pe drumul organizării juridice şi politice. Lichidarea regimului Dragnea nu a însemnat şi lichidarea reţelelor la care a făcut apel şi pe care s-a sprijnit. Condamnarea definitivă a lui Liviu Dragnea nu înseamnă şi capătul drumului pentru PSD. Adaptabilitatea acestui organism ce se confundă cu statul nu trebuie niciodată subestimată.

După treizeci de ani, România este confruntată cu o întrebare fundamentală pentru viitorul ei: ce tip de stat ne dorim să clădim şi ce relaţie trebuie să întreţină acest stat cu propriii săi cetăţeni? Reforma statului are ca punct de pornire impasul în care ne aflăm, ca naţiune. Ordinea clientelară şi cleptocratică ameninţă, prin supravieţuirea ei, demnitatea umană a compatrioţilor noştri. Garanţiile constituţionale sunt lipsite de relevanţă prin acţiunea unor autorităţi inepte, vorace şi incompetente. De la “Colectiv” la drama de la Caracal, tragediile României sunt provocate de maniera în care acest stat impotent şi dispreţuitor îşi tratează cetăţenii.

După treizeci de ani, agenda schimbării este vastă, impunând tenacitatea şi perseverenţa. De la administraţia locală şi centrală până la justiţie şi educaţie, articulaţiile acestui stat trebuie regândite din perspectiva transparenţei guvernării şi a centralităţii cetăţeniei. Depesedizarea trebuie să fie momentul marcând sfârşitul partidului-stat. Emanciparea concetăţenilor noştri de sub jugul fanariot al despoţilor locali este condiţia fără de care apartenenţa occidentală a naţiunii noastre nu va putea fi păstrată şi întărită. Fesenismul este incompatibil cu exigenţele modernizării de profunzime.

După treizeci de ani, civismul este alternativa la letargie şi la marasm. Prin civism, prin luciditatea patriotică, prin curajul cotidian, cetăţenii pot redescoperi instinctul solidarităţii şi al demnităţii. Drumul libertăţii trebuie urmat, până la capăt.

 

Articol publicat și pe Contributors.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.