Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, şansa ratată a României

În urmă cu 30 de ani, în 12 martie 1990, era adoptată Proclamaţia de la Timişoara, document născut din necesitatea de a aduce la cunoştinţa naţiunii idealurile Revoluţiei de la Timişoara, din Decembrie ’89. Prin al său Punct 8, Proclamaţia a fost o şansă pe care România a ratat-o; speranţele agăţate de acel Punct 8 s-au năruit, însă, una câte una.

Când am marcat un sfert de secol de la adoptarea acestui document civic, scriam că demonetizarea ideii de lustraţie a fost un proces bine gândit, la care s-a lucrat pe mai multe fronturi: educaţie, crearea şi întreţinerea disfuncţionalităţii nu întâmplătoare a unor instituţii ale statului, care ar fi trebuit să facă lumină în acest sens, blocaj legislativ, îngrădirea accesului la arhive, macularea unor personalităţi publice sau politice credibile, care militau pentru lustraţie. Voi relua, mai jos, ceea ce am scris atunci, pentru că nu e nimic de adăugat, decât o altă cifră rotundă:

„Vina numărul unu este a politicului. Culpa a ajuns, în ani, împărţită echitabil între ambele eşichiere politice, după ce iniţial fusese a celor care confiscaseră, la pachet cu Revoluţia, startul post-decembrist. Nici nu te puteai aştepta la o altă reacţie. Am ieşit din comunism cu secrete care trebuiau bine tăinuite. Am ieşit din Revoluţie cu întrebări al căror răspuns fusese decretat tabu pentru cei care făcuseră Revoluţia: România a fost singura ţară din fostul bloc comunist care, în Decembrie 1989, s-a despărţit de trecut cu mult sânge: 1.104 morţi, dintre care 942, între 22 şi 27 Decembrie, deci într-o România eliberată de comunism. Am fost singura ţară care şi-a condamnat la moarte conducătorii comunişti, în Sfânta zi de Crăciun, în urma unui simulacru de proces.

Apoi, o dată ratat startul, a urmat perioada de spoliere a resurselor ţării. Atunci a fost momentul închegării sistemului transpartinic, bazat pe compromis şi îndatorare reciproce, şi apoi, consolidarea lui indestructibilă.

Au urmat ani şi ani în care majoritatea parlamentară, că era de stânga sau de dreapta, şi-a bătut joc de ideea de lustraţie. Târziu, după mai bine de 22 de ani de la Revoluţie, un om a fost dispus să renunţe la viaţă pentru a-i determina să voteze Legea lustraţiei. Şi atunci, insolenţa a fost cuvântul care a caracterizat atitudinea din Parlament. După o sută de zile în care Teodor Mărieş se aflase în greva foamei, Daniel Buda, pe atunci şeful Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor – forul unde Legea lustraţiei fusese «rătăcită» de luni de zile – refuza cu obstinaţie dialogul, iar Roberta Anastase, preşedinte al Camerei, nu catadicsise să ceară discutarea şi votarea în regim de urgenţă a legii. Demisia de onoare nu-i trecuse nimănui prin minte, evident. Când, totuşi, legea a intrat în dezbatere, la presiunea societăţii civile, a fost votată în bătaie de joc. Pen­ru a fi declarată neconstituţională, în scurt timp. (…)

Şi-a adus aportul său de vină la dezinteresul şi ignoranţa dezvoltate în timp faţă de ideea de lustraţie Statul, adică, tot politicienii. În toţi anii aceştia nu au existat strategii coerente de politici publice care să susţină o pedagogie a memoriei colective a trecutului comunist. Era responsabilitatea Statului român să fie coerent în implementarea politicilor publice de asu­mare a trecutului comunist. Dar puterea în Stat a fost, ani de zile, în mâinile unor lustrabili.Aşa se face că reprezentanţi – direcţi şi indirecţi – ai fostei puteri comuniste ori ai aparatului represiv al acesteia sunt constituiţi în reţele de interese care controlează economic, politic şi mediatic România. Într-o ţară a cărei naţiune a fost dispusă să moară pentru despărţirea definitivă de comunism…”

Ce s-a schimbat în aceşti ultimi ani? Au mai murit nişte speranţe. Cele legate de actul de dreptate din Dosarul Mineriadei, care se va relua de la zero. După doi ani în care a fost ţinut în cameră preliminară, la Curtea Supremă – un termen sfidător de lung –, judecătorul, invocând că a găsit nereguli în actul de sesizare întocmit de procurorii militari, anunţa, în vara anului trecut, că îl retrimite la Secţia Parchetelor Militare din Parchetul General. Este foarte greu de imaginat că acest dosar va mai avea vreo finalitate în justiţie, măcar pentru faptul că nu mai e timp pentru tragerea la răspundere a vinovaţilor. Cumva, însă, a fost de aşteptat… Am mai vorbit de înfrăţirea sistemului, ale cărui legături se dovedesc indestructibile, liantul fiind, aşa se deduce, format din complicităţi: cariera şi averea unora au fost garanţie pentru libertatea altora. Or, trimiterea în judecată a lui Ion Iliescu şi a altor pioni importanţi ai statului din acea vreme, pentru infracţiuni contra umanităţii, a fost momentul în care se anunţa că vor începe să cadă măşti. Ale unor altor pioni ai regimului şi, implicit, ale unor protectori ai regimului. La fel, au cam murit şi speranţele că vom vedea actul de dreptate înfăptuit în Dosarul Revoluţiei. La patru ani de la redeschidere, e încă departe de final. În anii care au trecut de la comiterea faptelor, peste 30, au fost, probabil, distruse probe şi au dispărut, biologic, şi martori, şi călăi.

„La Timișoara nu s-a murit pentru ca activiștii comuniști din rândurile doi și trei să treacă în frunte și unul dintre participanții la genocid să fie numit de către aceștia ministru de interne”, se scria în Proclamaţia de la Timişoara. Şi, totuşi, au ajuns în fruntea ţării. Apoi, o bună parte din aceşti 30 de ani au condus-o. Iar în ceilalţi, au dovedit că, deşi nu au avut de jure puterea, au dominat şi au învins. Pentru că au reuşit să blocheze procesul de lustraţie.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News