Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, şansa ratată a României

În urmă cu 30 de ani, în 12 martie 1990, era adoptată Proclamaţia de la Timişoara, document născut din necesitatea de a aduce la cunoştinţa naţiunii idealurile Revoluţiei de la Timişoara, din Decembrie ’89. Prin al său Punct 8, Proclamaţia a fost o şansă pe care România a ratat-o; speranţele agăţate de acel Punct 8 s-au năruit, însă, una câte una.

 

Când am marcat un sfert de secol de la adoptarea acestui document civic, scriam că demonetizarea ideii de lustraţie a fost un proces bine gândit, la care s-a lucrat pe mai multe fronturi: educaţie, crearea şi întreţinerea disfuncţionalităţii nu întâmplătoare a unor instituţii ale statului, care ar fi trebuit să facă lumină în acest sens, blocaj legislativ, îngrădirea accesului la arhive, macularea unor personalităţi publice sau politice credibile, care militau pentru lustraţie. Voi relua, mai jos, ceea ce am scris atunci, pentru că nu e nimic de adăugat, decât o altă cifră rotundă:

„Vina numărul unu este a politicului. Culpa a ajuns, în ani, împărţită echitabil între ambele eşichiere politice, după ce iniţial fusese a celor care confiscaseră, la pachet cu Revoluţia, startul post-decembrist. Nici nu te puteai aştepta la o altă reacţie. Am ieşit din comunism cu secrete care trebuiau bine tăinuite. Am ieşit din Revoluţie cu întrebări al căror răspuns fusese decretat tabu pentru cei care făcuseră Revoluţia: România a fost singura ţară din fostul bloc comunist care, în Decembrie 1989, s-a despărţit de trecut cu mult sânge: 1.104 morţi, dintre care 942, între 22 şi 27 Decembrie, deci într-o România eliberată de comunism. Am fost singura ţară care şi-a condamnat la moarte conducătorii comunişti, în Sfânta zi de Crăciun, în urma unui simulacru de proces.

Apoi, o dată ratat startul, a urmat perioada de spoliere a resurselor ţării. Atunci a fost momentul închegării sistemului transpartinic, bazat pe compromis şi îndatorare reciproce, şi apoi, consolidarea lui indestructibilă.

Au urmat ani şi ani în care majoritatea parlamentară, că era de stânga sau de dreapta, şi-a bătut joc de ideea de lustraţie. Târziu, după mai bine de 22 de ani de la Revoluţie, un om a fost dispus să renunţe la viaţă pentru a-i determina să voteze Legea lustraţiei. Şi atunci, insolenţa a fost cuvântul care a caracterizat atitudinea din Parlament. După o sută de zile în care Teodor Mărieş se aflase în greva foamei, Daniel Buda, pe atunci şeful Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor – forul unde Legea lustraţiei fusese «rătăcită» de luni de zile – refuza cu obstinaţie dialogul, iar Roberta Anastase, preşedinte al Camerei, nu catadicsise să ceară discutarea şi votarea în regim de urgenţă a legii. Demisia de onoare nu-i trecuse nimănui prin minte, evident. Când, totuşi, legea a intrat în dezbatere, la presiunea societăţii civile, a fost votată în bătaie de joc. Pen­ru a fi declarată neconstituţională, în scurt timp. (…)

Şi-a adus aportul său de vină la dezinteresul şi ignoranţa dezvoltate în timp faţă de ideea de lustraţie Statul, adică, tot politicienii. În toţi anii aceştia nu au existat strategii coerente de politici publice care să susţină o pedagogie a memoriei colective a trecutului comunist. Era responsabilitatea Statului român să fie coerent în implementarea politicilor publice de asu­mare a trecutului comunist. Dar puterea în Stat a fost, ani de zile, în mâinile unor lustrabili.Aşa se face că reprezentanţi – direcţi şi indirecţi – ai fostei puteri comuniste ori ai aparatului represiv al acesteia sunt constituiţi în reţele de interese care controlează economic, politic şi mediatic România. Într-o ţară a cărei naţiune a fost dispusă să moară pentru despărţirea definitivă de comunism…”

Ce s-a schimbat în aceşti ultimi ani? Au mai murit nişte speranţe. Cele legate de actul de dreptate din Dosarul Mineriadei, care se va relua de la zero. După doi ani în care a fost ţinut în cameră preliminară, la Curtea Supremă – un termen sfidător de lung –, judecătorul, invocând că a găsit nereguli în actul de sesizare întocmit de procurorii militari, anunţa, în vara anului trecut, că îl retrimite la Secţia Parchetelor Militare din Parchetul General. Este foarte greu de imaginat că acest dosar va mai avea vreo finalitate în justiţie, măcar pentru faptul că nu mai e timp pentru tragerea la răspundere a vinovaţilor. Cumva, însă, a fost de aşteptat… Am mai vorbit de înfrăţirea sistemului, ale cărui legături se dovedesc indestructibile, liantul fiind, aşa se deduce, format din complicităţi: cariera şi averea unora au fost garanţie pentru libertatea altora. Or, trimiterea în judecată a lui Ion Iliescu şi a altor pioni importanţi ai statului din acea vreme, pentru infracţiuni contra umanităţii, a fost momentul în care se anunţa că vor începe să cadă măşti. Ale unor altor pioni ai regimului şi, implicit, ale unor protectori ai regimului. La fel, au cam murit şi speranţele că vom vedea actul de dreptate înfăptuit în Dosarul Revoluţiei. La patru ani de la redeschidere, e încă departe de final. În anii care au trecut de la comiterea faptelor, peste 30, au fost, probabil, distruse probe şi au dispărut, biologic, şi martori, şi călăi.

„La Timișoara nu s-a murit pentru ca activiștii comuniști din rândurile doi și trei să treacă în frunte și unul dintre participanții la genocid să fie numit de către aceștia ministru de interne”, se scria în Proclamaţia de la Timişoara. Şi, totuşi, au ajuns în fruntea ţării. Apoi, o bună parte din aceşti 30 de ani au condus-o. Iar în ceilalţi, au dovedit că, deşi nu au avut de jure puterea, au dominat şi au învins. Pentru că au reuşit să blocheze procesul de lustraţie.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

2 Comentarii

  1. Mircea spune:

    istoria isi cere adevarul depre ultimii treizecisicinci de ani. Cinci ani in care nomenclaturistii si securistii au pregatit momentul transferului averii populare in buzunarele proprii si treizeci de ani in care tot ei, cu ciracii, familiile si prietenii lor, impartiti in toate partidele (dupa un plan cu totul si cu totul original, sub obladuirea unui presedinte – Ion Iliescu- interesat doar de intrarea sa in istorie, dintr-un orgoliu nemasurat) si-au facut plinul, indeplinindu-si planul. Unde ar fi fost Romania, bine condusa si fructificand toate fortele poporului ? In niciun caz in aceasta viata fara viziune, de jalnica polarizare, in care miezul (clasa mijlocie) e plapand, in niciun caz la stadiul de colonie neputincioasa, in niciun caz parasita de oamenii sai. Oricum mai educata, mai zambitoare, mai unita, mai demna si mai respectata. Injunghierea dreptatii care s-ar fi infaptuit prin lustratie a dus la pierderea de demnitate si la neputinta. La izbanda statului paralel (un exemplu la varf este chiar Curtea Constitutionala, jucator politic evident, imbibata de neprofesionalism si de politicianism partizan, mocirlita ca institutie de jalnicii ei angajati, legati intre ei printr-un oribil mecanism de intelegeri interpartinice) . Avem datoria, in continuare, sa dam adevar istoriei noastre. Lustratia nu e niciodata tarzie. Oricand ar fi implinita, ar duce la adevar si, de buna seama, la punerea la punct a gusatilor, imbogatitilor, leprelor, tradatorilor de tara si popor, adaugand la ceea ce au facut , inainte de ’89 si samavolniciile de dupa. Lustratia e necesara pentru a ii pune in lumina pe toti si a le lua dreptul la cuvant, onoruri si pensii speciale. Pentru a arata lumii ca sarlatanismul si furtul de tara si popor nu pot sa treaca neobservate. Ca lacomia pierde omenia. Lusatratia e oricand necesara ! Fara ea, chinul se va prelungi !

  2. Constantin Kopandi spune:

    Problema pctului 8 a fost că se referea numai la eșaloanele 2 și 3 de activiști, nu și la securiști, care aceștia fac și desfac totul din umbră în România de 30 de ani încoace. Așa că pctul 8 n-ar fi contat oricum. Uitați-l!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.