Profeți postcomuniști și șarlatani ideologici


Într-un anumit sens, situația de la începutul anilor ’90, la fel ca perioada care a urmat crizei din 2008, a adus aminte de sindromul Weimar al disperării culturale analizat atât de strălucit de către Erich Fromm și Fritz Stern: o societate de masă a indivizilor atomizați și un sentiment al neajutorării universale care duce la nevoia „salvatorului magic”.

 

Unul din exemplarele frapante ale ascensiunii populismului la începutul anilor 1990 în fosta Europă sovietizată a fost István Csurka (1934-2012). Scriitor naționalist, fondator al Forumului Democratic Maghiar, a fost campionul unui stil xenofob turbat care i-a făcut pe mulți maghiari să-l compare la acea dată cu demagogul francez Jean-Marie Le Pen.

În august 1992, Csurka dezlănțuia o adevărată furtună politică atunci când publica în ziarul partidului său un manifest în favoarea unui răspuns autoritar la ceea ce percepea a fi o conspirație anti-maghiară orchestrată de evrei, comuniști, liberali, Fondul Monetar Internațional, bancheri, ș.a.m.d.

Practic, toate obsesiile mișcărilor populiste anti-capitaliste puteau fi detectate în declarația apocaliptică a lui Csurka: „Vorbim de fapt de lupta între două tabere: un centru național… și un bloc stângist, care este de neîntrecut în radicalismul lui anticomunist, dar care a încercat să conserve regimul aflat la putere după 1945. În mod natural, acest lucru include garanția influenței evreiești, însă prezervarea pozițiilor financiare și perpetuarea puterii reprezintă cel mai important proiect”.

István Csurka, Gheorghe Funar sau Vladimír Mečiar au reprezentat un stil politic care insista pe necesitatea unui lider puternic care să pună capăt haosului democratic și să amuțească vocile independente. Toți aceștia au exploatat cu viclenie nevoia umană de identitate și au propus formele colective de apartenență ca panaceu al anxietății individuale. Într-un anumit sens, situația de la începutul anilor ’90, la fel ca perioada care a urmat crizei din 2008, a adus aminte de sindromul Weimar al disperării culturale analizat atât de strălucit de către Erich Fromm și Fritz Stern: o societate de masă a indivizilor atomizați și un sentiment al neajutorării universale care duce la nevoia „salvatorului magic”.

Imediat după căderea comunismului, Havel a propus compatrioților săi un nou model de politică, unul care ar fi trebuit să meargă dincolo de constrângerile ideologice convenționale. Fosta lui ambasadoare în Statele Unite, Rita Klímová, spunea că Havel a introdus toleranța în politică. Într-adevăr, politica lui Havel a respins în mod consistent identitățile colective bazate pe exclusivism și intoleranță. Ideea lui de politică a fost înrădăcinată în convingerea că drepturile și responsabilitățile omului ar trebui să prevaleze asupra conformismului și înregimentării ideologice.

Într-un eseu scris la scurt timp după demisia sa din 1992, Havel respingea ideea politicii ca manipulare a puterii și opiniei publice, ca spațiu lipsit de moralitate. În acest articol din New York Review of Books, scria: „Politica adevărată, cea care-și merită numele, și, în orice caz, singura politică pentru care simt devotament, este pur și simplu deservirea celor mai apropiați: deservirea comunității și a celor care vin după noi. Rădăcinile ei profunde sunt morale pentru că este o responsabilitate exprimată prin acțiune, către și pentru întreg, o responsabilitate care este ceea ce este – o responsabilitate mai «înaltă», care izvorăște din convingerea conștientă sau subconștientă că moartea noastră nu încheie nimic, pentru că totul va fi mereu înregistrat și evaluat în altă parte, undeva «deasupra noastră», în ceea ce numesc «memoria Ființei», aspect integral al ordinii secrete a cosmosului, al naturii și al vieții, lucruri pe care adepții le numesc Dumnezeu…” (Paradisul pierdut).

Așadar, confruntată cu provocările Realpolitik-ului cinic, filosofia lui Havel și-a arătat limitele. A fost poate prea idealistă, deci lipsită de putere. Noile mișcări și partide, fascinate de identitățile etnice, au câștigat teren și au generat un alt spațiu al politicii în care demagogi de toate culorile pot ieși la rampă.

Havel și ceilalți intelectuali disidenți afini au pariat pe adevăr și moralitate, în timp ce adversarii lor au glorificat politica invidiei, resentimentului și urii. Două registre politice, două sisteme de convingeri s-au ciocnit în acest conflict: încrederea în valorile liberale, convingerea că drepturile individuale sunt indispensabile societății deschise; și exaltarea substantivelor colective precum națiune, stat, biserică.

Acest ultim sistem de credință a devenit în deceniile de după 1989 un alibi al ascensiunii profeților post-comuniști și a șarlatanilor ideologici. Ar fi destul să ne amintim violențele din fosta Iugoslavie și manipularea retoricii salvării naționale de către Slobodan Miloșevici și acoliții săi…

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.