Oameni și cărți

Cred că aveam în mine, încă din adolescență, o neliniște care, sper, nu s-a stins și nici nu se va stinge cât timp mai gândesc și mai scriu. În absența unei asemenea neliniști, scrisul devine corvoadă, lectura – obligație de serviciu, iar gândirea se lenevește iremediabil.

 

Grație prieteniei mele cu Lena Răutu (colegă de clasă, fiica fostului dictator cultural), cu Florica Jebeleanu, cu Alexei Florescu, aveam să capăt acces la cărți din anii interbelici, dar mai ales la cele apărute în colecții precum „Livre de Poche”.

Pe unele din acestea le puteai cumpăra, dacă aveai pile și noroc, chiar la librării precum „Kretzulescu” și „Sadoveanu”. Puteai cumpăra de la magazinele de „difuzarea presei” revista Les lettres françaises, condusă de Aragon și de Pierre Daix. Acesta din urmă era critic de artă și jurnalist comunist, fusese un fanatic stalinist în anii ’50. Era căsătorit cu fiica lui Artur și a Lisei London. Comunist ceh, London luptase în Spania, apoi în Maquis. În anii ’50, a fost unul dintre acuzații din oribila înscenare care a fost procesul Slánský. Era bun amic, din anii de luptă comună în FTP-MOI, cu mătușa mea.

Daix se trezise între timp, mergea pe calea apostaziei, scria eseuri despre cubismul lui Picasso, a prefațat ediția franceză din O zi din viața lui Ivan Denisovici. Conversam despre aceste subiecte cu bunul meu prieten, Radu Stern, critic de artă și expert în avangardă, care trăiește la Lausanne. Cred că Radu a fost cel care mi-a dat să citesc Zero și infinitul, de Koestler. Cred că a fost în 1967, aveam 16 ani. Cam de prin 1966 am început să ascult emisiunile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, apoi, cu aceeași regularitate, editorialele lui Noël Bernard la Europa Liberă. Am scris recent și reiau aici această mărturisire: mă consider copilul spiritual al Europei Libere.

Nu a fost o singură carte care m-a „emancipat” în raport cu autorii sovietici, a fost mai degrabă o atmosferă în care pluralismul intelectual, chiar embrionar, devenise posibil. Dar, dacă e să numesc o carte anume, aș spune că a fost De veghe în lanul de secară, tradusă de Catinca Ralea. După ani, aveam să devin bun prieten cu Catinca. Grație lui Salinger, am îmbrățișat un nonconformism pe care altfel, poate, l-aș fi reprimat. O altă carte care m-a marcat a fost Ciuma lui Camus. Dar și cărțile lui Thomas Mann, în primul rând Moarte la Veneția și Mario și vrăjitorul. A fost și teatrul lui Camil Petrescu pe care l-am citit și recitit. Așa am ajuns să-l consider pe Danton unul din personajele mele favorite.

Nu eram câtuși de puțin un tocilar, luam note maxime doar la materiile care mă atrăgeau. Nu suportam autoritarismul, sfidam profesorii conformiști, deci am fost de câteva ori admonestat de directorul școlii. Profesorii de la școală au contat, îndeosebi profesoara de română, doamna Felicia Hagiac, elegantă, subtilă, rafinată, și cea de engleză, doamna Liana Voinescu, exemplară printr-un sarcasm gentil și o pasiune formidabilă pentru poezia de limbă engleză. Datorită ei știu și acum pe dinafară fragmente din sonetele lui Shakespeare. Înaltă de pe peste un metru optzeci, subțire la propriu și la figurat, superb îmbrăcată, semăna cu Verushka din Blow Up-ul lui Antonioni. Avea ceva aristocratic în mișcări, în stil.

Am avut și excelenți profesori particulari de limbi străine. Datorez acest lucru părinților mei care, dincolo de orice constrângeri financiare (și acestea n-au lipsit, mai ales între 1960 și 1964), n-au ezitat să mă susțină în pasiunea pentru limbile străine, plătind aceste ore particulare. Să-l amintesc aici pe Carol Popper, vorbitor perfect de engleză, germană și franceză, un domn în vârstă, delicat, mare iubitor de Wagner și Wilde. De la el am auzit prima oară despre Tetralogia wagneriană. Dar țin să o amintesc și pe doamna Christiane Herscovits-Paruit, mama marelui traducător care a fost Alain Paruit. Cel care mi-a fost profesor de germană, Basilius Abager, era un personaj despre care mi-ar plăcea să mai vorbim. El mi-a dat să citesc exemplare din revista Text+Kritik, numere speciale despre Trakl, Benn, Rilke, Musil, Broch, Kafka. Era un mare meloman, avea o aplecare specială către muzica modernă, inclusiv compozitorii polonezi (Lutosławski, Penderecki).

Am reluat engleza mai târziu, de dragul conversației, cu Gavril Gabor, ilegalist care trăise în Palestina (în timpul mandatului britanic) și la Londra, profesor la Arte Plastice. El mi-a dat să citesc Roth, Doctorow, Vonnegut, Updike, Mailer.

Am prețuit întotdeauna alteritatea, diferența, nu mi-au plăcut situațiile colective și gândirea de grup. Cred, așadar, că aveam în mine, încă din adolescență, o neliniște care, sper, nu s-a stins și nici nu se va stinge cât timp mai gândesc și mai scriu. În absența unei asemenea neliniști, scrisul devine corvoadă, lectura – obligație de serviciu, iar gândirea se lenevește iremediabil.

 

Articol publicat şi pe România Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.