Diviziunea stângii
Anul acesta – cu o creștere a ritmului mai ales după faptul europarlamentarelor – fenomenul divizării are loc și la stânga de la noi. Și se întâmplă la dimensiunile unui spectacol de proporții.
Acum un deceniu și mai bine, Valeriu Stoica punea în contul „dreptei” românești, inclusiv cu trimitere medicalo-terapeutică, diagnosticul că una dintre bolile grele ale acestei o reprezintă diviziunea.Vocația – bolnăvicioasă – de a se divide la nesfârșit, de a nu vedea necesitatea unei agende comune și orbirea, sistematică, care împiedica o practică politică în direcția construirii și a consolidării unei asemenea agende. Cu implicația că, spre deosebire de „dreapta” românească, la stânga lucrurile stau – sau cel puțin stăteau la acea vreme – sensibil diferit, în sensul în care, vorba e faimoasă, „unirea face puterea”. Unirea, solidaritatea, echipa șamd. Discuția despre „diviziunea dreptei” nu e de domeniul trecutului – așa cum nu e nici o alta, complementară, cu privire la cât e de dreapta pretinsa „dreaptă” de la noi.
Iată însă că anul acesta – cu o creștere a ritmului mai ales după faptul europarlamentarelor – fenomenul divizării are loc și la stânga de la noi. Și anume, el se întâmplă la dimensiunile unui spectacol de proporții.
Schematic: PSD are (cel puțin deocamdată) un candidat la prezidențiale – o candidată, mai bine spus – în raport cu care vor trebui, probabil, inventate noi culmi ale penibilului. Pro România nu are (cel puțin deocamdată) un candidat propriu, „de partid” – deși, pe sondajele recente, liderul acestei entități politice de strânsură are o cotă electoral-prezidențială relevantă. ALDE – stânga și acest partid, să nu o mai dăm cotită; faptele dlui Tăriceanu și ale echipa sale de pesediști sub acoperire vorbesc de la sine, ani buni în șir! – de asemenea nu are (cel puțin deocamdată) un candidat al partidului; aceasta, după ce luni în șir se iluzionaseră că fostul premier ar putea fi candidatul unei largi coaliții anti-Iohannis. Cele două formațiuni – ALDE plus Pro România – îl susțin (cel puțin deocamdată) pe Mircea Diaconu, politician mărunt spre penibil, un fel de breloc antenist care apare, meteoric și butonat, cu mâna întinsă „ca să spună o poveste”.
Sigur, se mai pot întâmpla unele combinații; deși timp până la intrarea în linie dreaptă pentru alegerile prezidențiale nu mai e cine știe ce. De altfel, sondajele picurate zilele acestea au, în mod evident, chiar această menire – prin forța numerelor electorale să provoace regrupări. Până la această situație, deocamdată ipotetică, rămâne oarecum șocantă – căci vine din partea unor actanți care au o experiență cinic-realistă (și, în trecut, eficientă, în sensul performanțelor tehnice, nu etice!) în raport cu politica – reorientarea către formule de divizare.
O atare situație este pentru mine, mă grăbesc să adaug, oarecum șocantă, dar deloc întristătoare. Ca să fie bine pentru România, nu ar fi rău ca o asemenea stare de fapte (politice) să continue, multă vreme de acum înainte, la stânga noastră.
Articol publicat și pe MarginaliaEtc.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
