O răfuială prostească
Trist peisaj: pesediștii, uslinoșii, extremiștii sunt bine-mersi în Parlament, în Guvern și-n toate instituțiile statului, publice și secrete, iar noi ne răfuim cu Mihai Șora. Istoria dezonoarei la români își scrie, sub privirile noastre uimite, un nou capitol.
O veste bună: viața politică a devenit la noi atât de plicticoasă, încât am câștigat un timp enorm pentru alte activități. De pildă, pentru citit. I-am revăzut, la lansările de carte din ultima vreme, pe mulți dintre cei pe care îi întâlneam doar la mitingurile de protest. Și lor, ca majorității populației, politicul le luase nu doar mințile, ci le înghițise și timpul de lectură. Ca mulți alții, s-au lămurit că viața politică e o farsă, că toți actorii sunt o apă și-un pământ, că așa-zișii „analiști” care-au acaparat emisiunile de televiziune sunt doar lachei aserviți unor centre de putere ușor de identificat. Mulți scriitori care-și risipiseră timpul și energia „în slujba cetății” s-au retras, scârbiți, din prim-planul vieții publice. Sunt unul din cei care au simțit, prin 2012, că nu mai au cuvinte și argumente în fața tăvălugului ticăloșiei care a distrus țara.
Poate că cei din generația mea suntem „expirați”, deoarece se vede cu ochiul liber că ideile noastre nu mai au nicio trecere. Poate că am mizat greșit pe democrație, pe anti-totalitarism și anticomunism, pe valori precum onoarea, competența, liberul schimb de idei, compasiunea și triumful valorii. Ceea ce promovează generația de după noi e mai degrabă o filozofie a excluderii violente, a egoismului feroce, a cinismului, a exterminării adversarului. Autismul aducător de avantaje, gășcăria clămpănitoare, indecența dezgustătoare, nerușinarea crasă au devenit trăsături ce unesc, asemeni unui fir roșu, comportamentul public al intelectualilor ce au sărit de treizeci și cinci-patruzeci de ani. Teoretic, măcar prin ceea ce i-am învățat în universități și în presă, ei sunt creația noastră. De unde au deprins și practică cu asemenea violență denunțul, stigmatizarea și abjecția mi-e greu să-mi imaginez.
Ceva-ceva parcă-mi vine totuși în minte. Ca să mă refer strict la viața literară, au existat și în generația mea câțiva „stricători de minți”. N-am să-mi explic niciodată influența și prestigiul de maestru al unui poet altminteri mediocru, un fel de „oracol din Brașov”. Am scris despre primele lui două cărți de poezii, ce promiteau o evoluție demnă de respect. N-a confirmat. În schimb, imediat după 1990, s-a cantonat în postura arogantă de atotștiutor, spurcând, în stilul epigramatic al pamfletelor latine, pe toți reprezentanții importanți ai literaturii și culturii române. În paralel, a îndoctrinat un întreg grup de tineri poeți, istorici și critici literari cu tehnicile urii, egoismului și resentimentului. Ajunși la maturitate, aceștia fac azi prozeliți în rândul celor veniți după ei.
De aceeași factură sunt și vreo doi-trei „reformatori” ieșiți din incubatorul generației ’80. Unul e smintit de-a binelea. Frecventarea asiduă a unei găști de veleitari mai tineri decât el l-a făcut să se creadă un semi-zeu, un june eternamente seducător. Nu mai e, bietul de el. A decăzut atât de mult, încât crede sincer că pornografia e drumul cel mai scurt spre Parnas. Pe vremuri, avea haz. Azi, doar fiere și ură. În anii 1980 era o încântare să-l întâlnești. Acum, treci pe partea cealaltă a străzii, nu care cumva să te contaminezi de mitocănia și minciunile lui. Dacă afli că vine în orașul tău, îți faci de lucru pe la țară, la aer curat.
Al doilea e un complexat care, din veșnic subaltern, a simțit că postura de slugă poate fi convertită, cu obrăznicie, în cea de stăpân. Metamorfoza lui e, pentru mine, cu totul inexplicabilă. Omul calm, prietenos, dornic să-și împărtășească obsesiile literare, a devenit un komisar acru, instalat în încrâncenarea searbădă a veleitarului care n-a primit ceea ce i se cuvenea. Adevărul e că a primit. Din prima tinerețe până azi n-a ținut-o decât din sinecură în sinecură. Pe cea mai grasă i-au dat-o pesediștii, pe care n-avea ochi să-i vadă pe vremuri, când jura pe cartea anti-comunismului ca pe Biblie.
În fine, un al treilea, un trist frecventator de arhive, reciclator de poncife despre clasici, s-a trezit demonul contestației globale: nimic din ce produce literatura română a momentului nu merită decât un bobârnac și-o expediere promptă în recycle bin-ul istoriei literare. Toți trei beneficiază de galerii gălăgioase. Primii doi se sprijină pe pofta de parvenire a mai junilor comilitoni, al treilea e ghidat de gașca încremenită în proiect a mandarinilor de vârsta a treia, azimut Eugen Simion. La mijloc, scriitorii care-și văd de propriul scris, vindecați de iluzia că viața literară are vreo legătură cu creația, privesc apatic la acest spectacol dezagreabil, dezgustător și respingător.
Un caz-școală al acestei situații îl prezintă furtuna iscată din senin, legată de clipul anti-comunist al lui Mihai Șora. Venerabilul gânditor a rostit, într-un filmuleț menit să celebreze treizeci de ani de la căderea comunismului, câteva adevăruri simple (și tocmai de aceea imparabile) despre felul în care această ideologie criminală a nenorocit multe generații de oameni și o bună parte din planetă. Ei bine, reacția unui grup de tineri intelectuali de certă valoare a fost de-a dreptul isterică. Ei nu contestă mesajul, ci persoana. Rareori mi-a fost dat să văd o asemenea strâmbătate de judecată. A gândi astfel înseamnă a fi adeptul gândirii unice: numai noi avem dreptul la opinie, numai noi deținem controlul asupra adevărului, numai noi putem deschide gura, numai noi suntem anticomuniști. Atacurile au scos la suprafață un Mihai Șora fioros, depozitar al tuturor crimelor comunismului, de la Ana Pauker încoace.
Îl cunosc suficient de bine pe dl Șora – și nu de azi, de ieri – pentru a percepe dimensiunile monstruoase ale atacurilor la adresa domniei sale. Prin exemple contra-factuale se poate dovedi absolut orice. Nu există nicio probă că inamicii de azi ai dlui Mihai Șora ar fi avut un comportament diferit atunci când tânărul student la filozofie și adept al maquis-ului francez a optat pentru valorile stângii. Să nu fim orbi și să pretindem că în perioada de ascensiune a nazismului și în timpul războiului comunismul însemna ceea ce a devenit după 1945 și se vrea a fi azi – o ideologie a grupurilor minoritare dornice să acapareze prin mijloace nedemocratice puterea și să beneficieze, nemeritat, de „redistribuirea socială” a bogăției țărilor. Când nebunia lui Hitler umplea câmpurile de concentrare cu sute de mii și milioane de oameni nevinovați, era de la sine înțeles că, dacă aveai conștiință, trebuia să i te opui.
Nu există oameni deasupra vremurilor, ci numai oameni sub vremi. Ce opțiuni avea un tânăr intelectual revenit în patrie și împiedicat să se întoarcă în Occident? Mult mai puține decât pleiada celor de azi, care, după studii încheiate în Vest, își caută de lucru în țară. Unii găsesc, alții mai puțin și alții deloc. Ce oferea România aflată sub cizma sovietică și vegheată de tancurile lui Stalin? Prestigiul lui Mihai Șora a fost, încă de atunci, suficient pentru a i se oferi niște locuri de muncă, să le spunem, avantajoase. Problema e însă ce a făcut în acele poziții. A schingiuit pe cineva? A colaborat cu Securitatea? A compus scenarii de trimitere la închisoare a oamenilor nevinovați? A fost el vreun Ion Ianoși, vreun instructor la secția de propagandă a Comitetului Central? Dau doar acest exemplu deoarece e vorba de un intelectual care se bucură astăzi de o unanimă apreciere.
Nici vorbă. Ceea ce rămâne în urma lui Mihai Șora, chiar în perioada cea mai neagră a comunisto-stalinisto-fascismului din România, e o operă pe care iată, în deplina noastră libertate, nu suntem capabili nici s-o atingem, nici s-o continuăm. E vorba de colecția „Biblioteca pentru toți”. Sunt unul dintre cei care a crescut cumpărând și citind săptămână de săptămână cărțile editate, cu un admirabil benedictinism, de domnia sa. N-aveau nimic cu ideologia comunistă și nici cu propaganda de partid. Erau, în marea lor majoritate, cărți de primă linie, și multe dintre ele capodopere ale literaturii române și universale. Fără decizia lui Mihai Șora, nici Kafka, nici Faulkner, nici mulți alți mari scriitori n-ar fi fost traduși. Kafka, de pildă, a apărut în România într-o perioadă în care în Cehoslovacia era interzis.
N-am să mă refer la scrisul lui Mihai Șora, pentru că ar însemna să intru într-o dispută de tipul „gustul meu contra gustului tău”. Există oameni cu o calificare superioară alei mele în materie de gândire și filozofie care au scris cuvinte admirative despre creația domniei sale. Personal, m-am bucurat să-l aflu între „secunzii” lui Constantin Noica, atunci când filozoful de la Păltiniș a format „echipa” de douăzeci și doi de tineri intelectuali prin care-și punea nădejdea că va salva cultura română de infernul comunist. Așa m-am trezit în micul lot pe care trebuia să-l „antreneze” Mihai Șora, cel omologat de Noica. Și, iată, n-a ieșit din mine nici un conformist, nici un comunist și nici un nostalgic al regimurilor totalitare, de orice culoare vor fi fiind ele.
Și ar mai fi ceva. Poate n-ar trebui s-o spun eu, mai puțin dus la biserică decât mulți dintre cei care îl batjocoresc astăzi pe Mihai Șora. Există însă în doctrina creștină, bine articulată, parabola Drumului Damascului. Ea îl vizează pe apostolul Pavel, prigonitor al adepților lui Isus, înainte de a avea revelația care l-a transformat în alt om. Or, întreaga credință creștină, și cea ortodoxă mai abitir, stă tocmai pe posibilitatea metanoiei, a transformării miraculoase a conștiinței. Ca buni și gureși credincioși, de ce să-i refuzăm tocmai domnului Șora dreptul la iluminare? Trist peisaj: pesediștii, uslinoșii, extremiștii sunt bine-mersi în Parlament, în Guvern și-n toate instituțiile statului, publice și secrete, iar noi ne răfuim cu Mihai Șora. Istoria dezonoarei la români își scrie, sub privirile noastre uimite, un nou capitol.
Articol publicat şi în România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News