Monseniorul Ghika şi veritabila sfințenie
Colorizare foto: ColoRostariu
Mircea Eliade a scris despre teroarea Istoriei. Karl Popper, despre mizeria istorismului. Teroarea și mizeria sunt, de fapt, ale oamenilor, nu există o istorie abstractă și impersonală.
Monseniorul Vladimir Ghika s-a născut pe 25 decembrie 1873 și a murit întemniţat, în mai 1954. Născut în familie princiară ortodoxă, Vladimir Ghika s-a convertit la catolicism. A fost condamnat de comunişti şi a murit în închisoarea Jilava. Uciderea acestui prelat, o fiinţă de o puritate şi smerenie intrate în legendă, a fost una din crimele cele mai odioase comise de un regim specializat în minciună, turpitudine şi omor. A fost torturat în chip bestial. Într-un veac în care forţele totalitare au batjocorit tot ceea ce ţine de nobleţea spiritului, supliciul lui Vladimir Ghika aparţine acelui capitol de umanitate care se numeşte onoare. Un capitol definitoriu fără de care n-am fi oameni. Cuvintele sale vor dăinui drept un nesecat izvor de altruistă înţelepciune: “O singură ambiţie este legitimă: aceea de a fi mai buni.” Monseniorul Ghika a fost beatificat într-o sâmbătă, pe data de 31 august 2013, Biserica Catolică recunoscându-i astfel martiriul pentru credință.
Ilustrând ceea ce Andrei Pleșu a numit inspirat obscenitate publică, la ceremonia din 2013 a fost prezent și Ion Iliescu, cel care s-a opus și se opune cu înverșunare, până în zilele noastre, condamnării dictaturii comuniste ca ilegitimă și criminală. Putem spune că mai lipseau magnații securiști Gheorghe Goran și Iulian Vlad, că tot ni s-a spus de-a lungul anilor despre ei că au fost mari patrioți. Vorba torționarului Enoiu: „Noi vă omorâm și tot noi vă vom reabilita”.
Nu s-a găsit din păcate nimeni, la acel moment, să-i spună fostului prim-secretar al CC al UTC și secretar al CC al PCR, Ion Iliescu, asemeni tânărului (pe atunci) Vikto Orbán premierului maghiar Miklós Németh în iunie 1989, la reînhumarea lui Imre Nagy: „Plecați de-aici, lăsați-ne să ne jelim morții!”.
Înainte de a se fi înfățișat la ceremonia beatificării lui Vladimir Ghika, Ion Iliescu ar fi trebuit mai întâi să declare public că dictatura care l-a asasinat pe Monseniorul Ghika a fost una ilegitimă și criminală. Altminteri, a fost vorba de o impostură nemărginită, de o sfidare a memoriei victimelor și de un spectacol cum numai un fost propagandist bolșevic, implicat direct în persecuțiile împotriva studenților protestatari, a putut oferi. Mutatis mutandis, a fost ca și cum Alexandru Drăghici ar fi participat la comemorarea lui Lucrețiu Pătrăşcanu, asasinat și el în 1954.
Scriu aceste rânduri şi-mi amintesc de decembrie 2006. Nu doar Ilici, ci şi Petre Roman s-a întrecut pe sine în a denunţa Raportul Final drept o „instrumentalizare politica” a istoriei. Noi eram mistificatorii, Ilici, Răzvan Theodorescu, Roman, Ioan Scurtu, Alex Mihai Stoenescu, Felix şi ceilalţi campioni ai neadevărului erau „oamenii de ştiinţă”. Noi eram „partizani”, ei erau „obiectivi”. Mai nou, Roman e un fel de director executiv la Institutul Revoluţiei. Oare recunoaşte măcar acum că regimul comunist a fost ilegitim şi criminal pe întreg parcursul său? Că oameni ca Monseniorul Ghika au fost asasinaţi bestial în temniţele comuniste? Că a fi anticomunist este la fel de necesar şi îndreptăţit moral şi politic cu a fi antifascist. Că eroii acelor vremuri însângerate au fost Iuliu Maniu, Ion Flueraș, Corneliu Coposu şi Ion Mihalache, nu Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Petre Borilă, Alexandru Moghioroş, Alexandru Drăghici şi Nicolae Ceauşescu.
Articol publicat și pe Contributors.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
