Mitul națiunii şi pasiunea utopică
Simțul realității este acea însuşire care ne ajută să păstrăm proporțiile fără a cădea în absolutisme apocaliptice ori în opusul acestora, cinismul relativizant. Chiar nu știu ce este preferabil: să faci din țânțar armăsar ori să faci din armăsar țânțar? Francezii au o vorbă: Un homme prévenu en vaut deux.
În ce mă privește, de peste trei decenii mă ocup de fenomenele totalitare. Am scris despre revoluţionarii mistici din anii ’30, “vestitorii” cum i-a numit Dinu Pillat, dar şi despre secta mesianică numită Partidul Comunist din România (Secție a Internaționalei Comuniste).
Garda şi Partidul, în faza lor originară, erau partide-mișcări revoluționare. Palingenetice, spre a relua conceptul lui Roger Griffin. Falsul catharsis este spasmodic, abisal, învolburat.
Mă ocup de decenii de religiile politice ale modernităţii. La cursurile mele despre nihilism, comunism şi fascism, volumul Demonii lui Dostoievski este pe lista de lecturi recomandate. Când mă întâlnesc cu pasiunile colectivist-utopice (reale ori mimate), observ resurecția funestei încercări de a plăsmui Omul Nou. Dar şi un primordialism auto-compătimitor şi auto-glorificator. “Extremele se atrag” nu este (doar) un clișeu ori o simplă figură de stil, ci o constatare amară. Înainte de Zemmour a fost Georges Marchais, secretarul general al Partidului Comunist Francez, pentru care Daniel Cohn Bendit era un instigator străin, “un Juif Allemand”. Înainte de Marchais a fost fascistul ex-comunist Jacques Doriot. Înainte de George Simion au fost legionarii, cuziştii, Sfarmă Piatră, Cenaclul Flacără, Partidul România Mare. Înainte de Lavric şi Neamţu au fost Nechifor Crainic şi Radu Gyr.
Mitul națiunii şi pasiunea utopică se contopesc într-un fel de extaz purificator. Când petrecerea s-a sfârșit, rămân în urma cenușa, disprețul şi sângele de pe caldarâm…
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
