Litera stacojie a neo-milițismului

Urmărind metodele de represiune ale comuniștilor și naziștilor, m-am întrebat de unde provine infernalul repertoriu represiv pus la bătaie de adepții lui Lenin și Hitler. Cum au reușit, în doar câteva zile, luni sau ani să găsească instrumentele desăvârșite pentru a-i anihila sau, după caz, extermina pe cei care le stăteau în fața dorinței de dominație absolută?

 

În mod cert, acționau după un plan și foloseau „manuale“ pentru a implementa grozăviile pe care le știm. Numai că acel plan n-a fost o invenție a lor, ci o reciclare a tehnicilor de exterminare deja cunoscute în istorie. Dictaturile secolului al XX-lea sunt moștenitoarele lungii tradiții de împilare, jaf, suplicii, asasinate prin care a trecut omenirea. Subzistă în ele și comuna primitivă, și sclavagismul, și medievalitatea contondentă, și cinismul exceselor burgheziei. Într-un cuvânt, ele au preluat întregul filon al Răului din istorie.

Marea inovație adusă de Marx și Lenin a fost de a vinde omenirii această marfă râncedă drept trufanda. Ei vedeau în schilodire fizică și morală, în răzbunare și crimă drumul, unicul drum spre fericirea universală. Putregaiuri ei înșiși, acționau în numele eliminării putregaiurilor din societate.

Această însușire o găsești și astăzi la adepții, cu mască și fără mască, ai comunismului. Fie că se numesc „progresiști“, „corecți politic“ ori, în Statele Unite, „liberali“, ei sunt animați de o obsesie devorantă: să-i șteargă de pe fața pământului pe cei diferiți de ei. Deviza „Oricine nu e cu noi e împotriva noastră“ traduce perfect radicalismul comportamental prin care s-au manifestat sub Lenin, și pe care îl propagă și azi. Ființe primitive, unilaterale, neevoluate intelectual chiar și când au citit multe cărți, îi sperie orice iese din normă și le primejduiește șabloanele de gândire. Respirând și acționând în haite, fac moarte de om când simt că s-a încălcat linia de demarcație a ceea ce au fost dresați că creadă că e dreapta-credință… de stânga.

Am avut norocul să fiu protejat în copilărie și în adolescență de confruntarea contondentă cu ei. Mă născusem într-o lume pe care deja o îngenuncheaseră și nu-mi trecea prin minte că se putea trăi și altfel. Pur și simplu, nu aveam – și nu eram singurul – suficientă imaginație să gândesc alteritatea. Ca într-o piesă de teatru absurdă, eram distribuiți în roluri de săraci și oropsiți așa cum alții jucau roluri de bogați și liberi. Mi se părea natural să existe un dublu limbaj, unul acasă, altul în public. Mi se părea natural să ascult Europa Liberă și Vocea Americii cu ușile și geamurile închise – deși atunci eram branșat exclusiv la emisiunile lor muzicale. Mi se părea natural să nu abordăm niciun fel de chestiuni care depășeau sfera comportamentului banalității cotidiene. Mi se părea natural să merg la școală cu părul prea lung prins în agrafe.

Ce nu mi s-a mai părut natural a fost să fiu „umflat“, într-o frumoasă seară de iulie a anului 1971, de doi milițieni, dus la „circă“ și tuns în batjocură. Rânjind cinic, unul din haidamaci a șuierat printre dinți: „Nu te-am tuns, ți-am făcut doar o cruce în cap! O să te tunzi tu singur!“ Astăzi, aș vedea în crucea inversă croită cu foarfeca și un semn satanist, prin care reprezentanții sistemului diavolesc își afirmau puterea discreționară asupra mea. De tuns, evident că nu m-am tuns decât vreo două luni mai târziu, când a început școala. În schimb, arătam tuturor cum mă mutilaseră milițienii. Eram mândru de parcă aș fi ieșit dintr-o închisoare în care nici măcar nu știam că fusesem prizonier vreme de vreo șaptesprezece ani. Ca într-o variantă radicalizată a Literei stacojii, agenții beznei mă însemnaseră cu fierul lor încins.

Efectul nu a fost însă cel vizat de „organul“ represiv comunist. Departe de a-mi induce teamă, am simțit cum dintr-o dată, mi se iau de pe ochi ochelarii cu sticlă întunecată prin care privisem până atunci lumea. Am avut revelația faptului că un sistem politic care te ia de pe stradă și te tunde nu poate fi decât unul de rahat. Mi se anulase dreptul la diferență și mi se încălcase într-un mod brutal libertatea. Comuniștii nu acceptau să arăți altfel decât monștrii din tablourile pe care le atârnau de clădirile înalte ale orașului și pe frontonul instituțiilor publice. Era musai să fii o combinație între chelia stil ou de gâscă a lui Chivu Stoica și zulufii moderați cu foarfeca ai lui Ceaușescu.

Cei doi milițieni ai mei n-au dispărut. Ba chiar aș spune că au proliferat în lumea de azi. Nu te mai tund pe stradă și, dacă nu participi la proteste împotriva guvernului, nici riscul de-a te ciomăgi cu sete nu e semnificativ. Ei s-au mutat, cu mic cu mare, pe Facebook și pe celelalte platforme de comunicare socială. O mare parte din ei au confiscat ONG-urile, iar cei mai piloși stau de veghe în instituții specializate în „monitorizarea“ comportamentului public. E vorba de acele instituții bugetofage conduse de indivizi care, de decenii întregi, s-au lipit cu fundul de scaunele călduțe și nu se mai dau duși de acolo nici în ruptul capului. Au căzut guverne, s-au schimbat președinți de stat și direcții politice, dar pe ei nu i-a clintit nimeni din locurile de observație de unde nu observă, de fapt, nimic.

Neomilițienii supraveghează, în schimb, mediile și instituțiile culturale. Sunt vigilenți, nevoie mare, când se acordă premiile de breaslă, când apar cărți care nu sunt „pe linie“, adică nu cântă în corul corectitudinii politice și al comunismului visceral care a năpădit planeta. Un astfel de „milițian“ vigilent mi-a mărturisit, într-un moment de slăbiciune, că ani de zile informase (desigur, pe bani) un organism cu sediul la Paris asupra activității mele publicistice. Se pare că primisem nota de trecere (adică nu aveam înclinații legionare sau fasciste, ba dimpotrivă), dar o undă de dubiu tot rămăsese: dacă îi detestam pe față pe legionari și pe fasciști, cum puteam să fiu și contra comunismului?! Ceea ce pentru mine e limpede ca lumina zilei, pentru amicul meu în civil (și pentru toată tagma lor) era un motiv de neliniște și o enigmă greu de descifrat.

În realitate, totul e cât se poate de simplu: atunci când disprețuiești sincer o formă de extremism, le disprețuiești pe toate. Poate e un handicap al meu, poate că sunt infirm și nu înțeleg cum ești capabil să urăști cu toată ființa un extremism și cum față de un altul, la fel de primejdios, arăți nu doar îngăduință, ci îi cauți circumstanțe atenuante. Ba îl mai și promovezi. Iată de ce: pentru că ești tu însuți un extremist. Iar cu extremiștii nu se discută. Nu din aroganță, ci pentru că ei nu reacționează la argumente raționale. Sunt instalați în propria credință cu încăpățânare și fanatism. Nu îi scoți din mediul de ostilitate și vehemență negaționistă nici cu excavatorul. Sentimentele sunt, pentru ei, incomparabil mai puternice decât argumentele.

N-are rost să-i menționăm pe negaționiștii de stânga și de dreapta, pentru că ei reprezintă doar formele exacerbate ale unor tendințe care ar trebui tăiate de la rădăcină. Ceea ce a adus dramatic epoca actuală e aruncarea în derizoriu a necesarei vigilențe în fața extremismelor de toate tipurile. Într-unul din recentele sale, și întotdeauna admirabile, editoriale, Nicolae Prelipceanu punea degetul pe o rană dureroasă a vremii noastre. E vorba de dispariția memoriei, înlocuită de cultura divertismentului, de polarizarea între „distracție“ și „distragere“: „Și uite-așa, o luăm pe calea de întoarcere spre viața larvară, căci larvele habar nu au ce a fost înainte, și nici ce-or să fie mai târziu, pasul nu e chiar așa de greu de făcut. Dar nu numai astfel se șterge memoria lumii, ea se mai șterge prin metode soft, ca să mă exprim așa, prin isteria divertismentului, a distracției. Distrați-vă, distrați-vă, strigau televiziunile, vara sau iarna, primăvara sau toamna, ca și cum ăsta ar fi scopul vieții pe Pământ“.

Există întotdeauna câștigători ai stării tulburi născute din confruntarea dintre masa (enormă) a celor care vor reinstaurarea comunismului – desigur, de data aceasta, în forme „adevărate“, nu în acelea lipsite de „eleganță“ ale lui Stalin, Dej ori Ceaușescu – și cei care-l consideră o ideologie la fel de criminală precum fascismul și nazismul. Ei jubilează grosier văzând încăierările, puerile din perspectiva lor, dintre cei de „dreapta“ și cei de „stânga“. E vorba de oportuniștii pentru care ideologia nu are nici culoare, nici miros, nici importanță: totul se reduce la câștigul imediat, la îndestularea burții și la sufocarea garajelor cu mașini ale căror prețuri sar de șase cifre (în euro, desigur). Nicicând ca acum era ticăloșilor n-a avut un teren mai fertil, sub stindardul roș-aprins al obrăzniciei, al nemerniciei și al minciunii corect-politice.

 

Articol publicat şi în România Literară.

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

3 Răspunsuri

  1. Gabi R spune:

    Asevarat, superba analiza !
    Extremismul de orice fel trebuie sa dispara, pentru ca este tot extremism, iar extremele, de multe ori, inseamna violenta si scelerare, dar mai ales, acestea sunt „gloantele” cu care se inarmeaza pauperii intelectuali si dezinformatii pentru a fi mai usor de manipulat.

  2. Luc. Ad. spune:

    Daca trimiterile la comuna primitiva si sclavagism nu erau ironice ( o ironie oculta ), trebuie sa fie o ironica razbunare a subconstientului paleo-marxist. Corect si complet ar fi fost totusi , in acelasi registru, ´feudalism´, obligatoriu intunecat, lista e incheiata clasic si apoteotic cu excesele burgheziei, filistine, desigur.

  3. Lia spune:

    Ei da, citind, m-am racorit macar la suprafata scoartei cerebrale. Dar, traiesc dinou …”in miezul unui ev aprins”…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.