La Lunga! La Lunga!

Negocierile au fost, ca întotdeauna, lungi și agasante. De regulă, Adriana vine cu câte o propunere, iar eu o resping imediat. Mă enervează: a) gândul că trebuie să plec undeva; b) întâlnirile profesionale neașteptate; c) activitățile neprevăzute. Mă cuprinde o paralizie înmuiată în jenă și revoltă. Îmi repugnă amatorismul, am oroare de ridicol și sunt mefient în fața metamorfozelor de conjunctură. Mie dați-mi predictibilitate și, vorba lui Topîrceanu, „străzi pavate“, nu improvizații și aventurisme adolescentine. Insistențele, amenințările, constrângerile Adrianei nu schimbă prea mult soarta bătăliilor noastre pe cât de liliputane, pe atât de asfixiante. Și totuși, nu știu cum, uneori cedez și, resemnat, execut fără crâcnire tot ce mi se cere. Oare pentru că sunt un om slab? Sau te pomenești că oi fi un om bun.Așa a fost și de data aceasta.

 

De-o vreme, Adriana s-a reinventat ca autor de filme documentare. Urmăresc de la distanță, cu amuzament, inepuizabila ei epopee, ajunsă la al doisprezecelea cânt. Și-a alcătuit o echipă de tineri cineaști care o urmează în transă, fanatizați de energia ei debordantă. Orice trece prin mintea distinsei comparatiste e transpus în imagine de acești flăcăi taciturni ce par să nu aibă alt scop în viață decât să urmeze curbele imprevizibile ale gândirii Micului Napoleon ce gesticulează abundent și vorbește în șarade. Habar n-am cum din contorsiunile și piruetele ca de prâsnel iese, finalmente, ceva logic, armonios și neapărat înduioșător. Haosul se convertește în spirit geometric și mișcările browniene în unde concentrice în care vibrează o pasiune născută din inteligență.

Nici de data asta n-a fost altfel. Deși eram decis să rezist eroic, până la urmă șantajul emoțional și-a făcut efectul. Epuizându-și argumentele, Adriana a schimbat brusc tonul, care din ademenitor a devenit casant: „Auzi, știu că nu ești dispus să faci nimic pentru mine sau pentru tine. Dar fă-o pentru Șefu.“ Adică pentru Mircea Nedelciu, pe care îl poreclisem așa pe când scriam, în vara lui 1986, Femeia în roșu. Discuția s-a încheiat cu o capitulare pe care n-o anunța nimic.

Și iată-mă trezit cu noaptea în cap, după ce aproape până în zori prin cap mi se învârtiseră tot felul de sintagme pe care le examinasem peste zi. De pildă, acea adorabilă construcție lexicală, Please miss me, dintr-o scrisoare a Vitei Sackville-West, expediată de la Teheran Virginiei Woolf. Cum s-o traduci? Prețios, „Fie-ți, rogu-te, dor de mine“? Ori direct, plat și inexpresiv: „Te rog să-ți fie dor de mine“? Până la urmă, nu e păcat s-o traduci? Mai bine o lași unde e, în categoria intraductibilelor, alături de „dor“ al nostru – cuvânt, de altfel, cât se poate de traductibil, după cum o dovedesc portughezul „saudade“ ori chiar englezeștile „yearning“ sau „longing“. Pe acesta din urmă l-am pipăit pe toate fețele atunci când, mandatat de Silviu Lupescu, m-am străduit să-l conving pe Șerban Foarță să dea veșmânt românesc volumului de poeme al lui Leonard Cohen, The Book of Longing. Una din variante a fost Cartea dorului. Am renunțat însă repede la ea, pentru că duhnea a pășunism. Finalmente, am optat pentru Cartea aleanului.

La unsprezece fix, în fața casei oprește Alex, care-o are alături pe Gina. Tineri minunați, copiii de suflet ai Marii Doamne a Literelor Bănățene. Urc în mașină, în drum o luăm pe Adriana, și pornim spre Comloș, unde urmează filmările la „documentarul“ (sau docu-fiction-ul) care-și propune să reconstituie felul în care a fost scris, în trei, romanul Femeia în roșu. Ținta finală e, de fapt, Lunga, strada care leagă Comloșul de vama sârbească.

Gândul îmi zboară spre conacul șpăiniței, ducesa Anna Mileva de San Marco, o clădire impozantă, asemănătoare cu o cetate, din mijlocul Comloșului. Îl scotocisem, cotlon cu cotlon, în 1986. Nu mi s-a șters din minte încăperea splendidă, în care supraviețuise o teracotă cum vezi doar în filme. În schimb, pardoseala fusese făcută țăndări de locatarii ulteriori, membrii colectivei agricole, care nu găsiseră loc mai potrivit pentru a sparge lemne decât pe parchetul lustruit oglindă. O imagine concretă a distrugerii elitelor într-o țară în care „instinctul primar agresiv“ a izbucnit cu ferocitate la toate răspântiile istoriei. Ceva îmi spune că e gata să izbucnească din nou.

Nedesprins cu totul de fantasmele nopții, am asociat, inevitabil, imaginea conacului cu obsesia Virginiei Woolf pentru aristocrație. Cum rimează asta cu spiritul ei profund novator, cu despărțirea brutală de împietrita, conservatoarea, reacționara Lume Veche? Imposibil de spus. E dincolo de orice dubiu că atracția ei față de Vita Sackville-West se explică și prin originea nobiliară a acesteia. Arborele ei genealogic cobora până pe vremea reginei Elisabeta. Nu iubea nimic mai mult decât castelul Knole, cu cele peste trei sute douăzeci de camere ale lui. Complicata și, pe alocuri, absurda legislație engleză i-a interzis să-l moștenească. Proprietatea a intrat în custodia statului. Vita nu s-a lecuit niciodată de durerea pricinuită de enorma pierdere, nici măcar după ce a cumpărat, în 1930, un foarte frumos castel din Kent, Sissinghurst, unde a petrecut voluptuoase momente de liniște și împăcare sufletească

Ghidurile turistice informează că miticul castel Knole e accesibil oricui. Noi, în schimb, nu putem intra în conacul șpăiniței. Actualii proprietari au interzis accesul vizitatorilor. Așa e înțeleasă noțiunea de turism în România tuturor îngrădirilor. Nu ne rămâne decât să ne îndreptăm spre parc, plasat în proximitatea conacului. Umblăm cam împleticit, fără să știm exact ce căutăm. Poate urmele pașilor noștri de altădată. Nu recunosc clădirile de pe margine. În fața noastră, într-o bizară încuscrire, o farmacie obturează intrarea în clădirea poștei. Doar statuia poetului-atentator Grozescu, dintr-un colț al parcului, aduce aminte de viața cândva tumultoasă a așezării. Iulian Grozescu făcuse parte din grupul anarhiștilor care l-au asasinat în 1862 pe primul-ministru de atunci al României, Barbu Catargiu, „marele reacționar, apărător al feodalității“, după cum îl descrie o monografie a lui Vicențiu Bugariu. Acum, totul pare pustiu. Vocea unui copil care trece pe bicicletă pe lângă noi și ne salută cu un glas răsunător e singurul semn că nu am alunecat înapoi în timp.

La sosire, ne oprisem la gară. Eram, de-acum, șapte. Ni s-au alăturat Cristi, David și Uțu, profesioniști de elită, fiecare din ei înarmați cu camere de filmat. Pe tot parcursul zilei vom fi imortalizați din cel puțin trei unghiuri, iar uneori din patru. Nu lipsește inevitabila dronă, care zumzăie neliniștitor deasupra noastră. Ne mișcăm de-a lungul liniei ferate, coborând dintr-un tren imaginar, și ne apropiem de stația CFR. Trenurile nu mai trec pe aici de câțiva ani. A rezistat doar clădirea haltei, dărăpănată, cu tencuiala căzută, cu geamurile sparte. Frigul și vremea mohorâtă dau peisajului o notă lugubră.Nici noi nu suntem altceva decât fantome posomorâte venind dintr-un trecut dat uitării.

Adriana rostește din două în două minute numele lui Nedelciu. Evocă, uluitor de precis, fiecare clipă a zilei când, în 6 august 1986, am venit cu trenul de la Timișoara și, până la căderea întunericului, am străbătut localitatea în lung și-n lat, căutând martori care o cunoscuseră pe Ana Cumpănaș, femeia noastră în roșu, aventuriera care emigrase în America și ajunsese în cele din urmă să-l trădeze FBI-ului pe inamicul public numărul 1, John Dillinger. „Uite, Șefu mergea în față, eu după el și tu la urmă“, spune în timp ce înaintăm prin pietrișul de pe marginea căii ferate. „Apoi am luat-o spre centru. De acolo, la Lunga, unde mai ții minte miracolul? am întâlnit-o pe Tușa Lena“. Confirm. Îi spun că dacă am fi fost niște romancieri adevărați, ea, femeia de șaptezeci și cinci de ani, ar fi trebuit să fie eroina cărții noastre, nu Ana Sage/Cumpănaș .Dramatica ei biografie e o poveste despre ruptura dintre lumi, despre despărțiri și tânjiri melancolice după o viață pe care ai fi putut-o avea, dar pe care n-ai avut-o niciodată. Tușa Lena atârna, asemeni unui păianjen incapabil să-și mai țeasă pânza, deasupra unui hău de regrete, prinsă în menghina unui destin alcătuit din două semisfere care se respingeau: România comunistă și America tuturor libertăților.

După ce am făcut figurație mai toată ziua, a sosit momentul să-mi asum o partitură de prim-plan. Nu știu dacă să fiu dezamăgit sau recunoscător. Frigul ne pătrunsese deja binișor în oase. Din fericire, indicațiile regizorale au fost sumare: nu trebuia decât ca, având-o pe Adriana în stânga, să pășim pe mijlocul drumului – acum asfaltat – și să ne îndreptăm, fără să ne uităm în urmă, spre graniță. Exact așa cum făcusem și în 1986, când grănicerii care ne-au legitimat de îndată ce am pășit în Lunga ne-au spus: „Mergeți drept înainte. Nu vă abateți de la linia dreaptă“ .

Nu ne abatem. Pășim tăcuți prin aerul rece, sub un cer plumburiu. Privim, așa cum ne ceruse vocea autoritară a grănicerului de altădată, doar înainte, mereu înainte. Călcăm apăsat, fără să scoatem un cuvânt. Nu o văd, dar o aud pe Adriana plângând. Nu spun nimic. Mergem înainte: „La Păltiniș nu sunt paltini“, constatase cândva, uimit, Constantin Noica. La Lunga, strada e chiar lungă. Nesfârșită. Eu tac. Adriana plânge. Mi se pare că o aud cum spune încet: „Cât mi-e de dor de el.“ Eu tac. Mircea Nedelciu ne privește de pe cealaltă parte. De peste graniță, de peste văzduh, de peste timp și nori. Eu tac.

 

Articol publicat şi în România Literară.

 

Recomandări de lectură:

 

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. 2 martie 2024

    […] s-a încheiat cu o capitulare pe care n-o anunța nimic”, descrie Mircea Mihăieș, în articolul „La Lunga! La Lunga!”, momentul în care a intrat în rol pentru acest documentar inclus în Harta secretă a […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.