Joc de glezne
Pun rămășag un dolar contra unui eurocent că astăzi, 31 mai 2025, când scriu acest articol, lista Guvernului României există deja și e încheiată la toți nasturii. Se știe cine vor fi miniștrii, secretarii și subsecretarii de stat, ba chiar și directorii generali.
Structura guvernamentală e și ea cunoscută, pe calapodul ministerelor care ne-au adus fericirea în ultimele legislaturi. Vor exista, poate, mici modificări de titulatură. Nu vor fi comasări, din simplul motiv că fotoliile de lux trebuie să ajungă nu la unul, ci la patru (sau chiar cinci) grupări politice. Cu asta am spus și că PSD-ul intră la guvernare, în ciuda exercițiilor de abstinență pe care Grindeanu și ai săi (în spatele cărora întrevezi zâmbetul de pisică din Cheshire al lui Ciolacu) le practică mai abitir decât antrenamentele de kickboxing ale fraților Tate.
Adevărul e că Nicușor Dan le-a întins politicienilor o capcană de toată frumusețea. Toți președinții care l-au precedat și-au făcut un titlu de glorie din a-și instala cât mai repede guvernele. Altminteri, ar fi urmat, pasă-mi-te, dezastre economice, destabilizarea țării, căderea monedei naționale și prăbușiri ale nivelului de trai – de parcă până atunci toate acestea n-ar fi fost la ordinea zilei, iar viața românului ar fi depășit vreodată nivelul mizerabilismului. Înghiontite de la spate, partidele politice făceau ce știu ele mai bine: buluceli și bulibășeli ca-n povești, pigmentate cu isterii, amenințări și înjunghieri pe la spate. În cele din urmă, se schimba totul, pentru ca (vorba lui Lampedusa), totul să rămână la fel.
Propunându-le un interval pentru negocieri de o lungime fără precedent, proaspătul președinte a demonstrat că știe foarte bine cu cine are de-a face: cu o tagmă de demagogi cinici, de șantajiști, de aranjori și de cacialmiști. Nu există nicio concordanță între vorbele și faptele politicienilor. De treizeci și cinci de ani, toată lumea știe ce ar trebui făcut în și cu această țară. Însă nimeni n-a avut curajul să ia taurul de coarne. Din păcate pentru noi, așa cum e construit din punct de vedere social și economic, statul e condamnat să gâfâie la nesfârșit în urma așteptărilor – minime, dar legitime – ale cetățenilor. Dacă administrarea treburilor publice nu va fi pusă pe baze noi (și nu va fi!), orice cosmetizare va avea drept efect adâncirea bolilor grave de care suferim.
Primul și marele dezastru al țării e legat de corupție. Aceasta a fost o temă importantă pe vremea lui Traian Băsescu. Apoi, timp de cincisprezece ani, s-a instaurat convingerea că trăim într-o lume populată de sfințișori sau măcar de mucenici, ierarhi și cuvioși. Parcă ne pregăteam pentru îndumnezeire, într-un theosis generalizat, oficiat de politruci, și nu pentru o conducere responsabilă. Adevărul e că există ceva profund sacerdotal în felul în care guvernele își trec unul altuia tehnicile de spoliere, ca și cum s-ar supune unui parcurs spiritual cu trepte și etape bătătorite de know-how-ul ticăloșiei, perversității și minciunii.
E posibil ca o parte din voturile lui Nicușor Dan să fi provenit de la cei care nu s-au resemnat încă și mai speră că există un leac pentru cangrena care a nenorocit aparatul de stat și s-a extins și asupra populației. Cert e însă că niciunul dintre contracandidații săi n-a găsit de cuviință să apese această pedală care ar arunca în aer toate partidele care au trecut acum pe la cârma țării. Primejduite la maximum sunt PSD-ul și PNL-ul. Așa se explică de ce candidatul lor comun a bătut câmpii despre orice, numai despre corupție, nu. Ar fi fost prea de tot să vorbească de funie în casa spânzuratului.
Propunând un interval de negociere mai mult decât generos – trei-patru săptămâni –, noul președinte și-a făcut un calcul care dovedește o bună cunoaștere a politicii românești. El știe că la noi nu doar minunile, ci și inamicițiile nu durează mai mult de trei zile. Felul în care partidele ce păreau acut incompatibile, PSD și USR, își trimit acum bezele peste gard confirmă că ne găsim în cadrul aceluiași carnaval grotesc care ne-a agresat văzul și auzul și ne-a golit buzunarele în toate variantele posibile. Prin urmare, Nicușor Dan le-a dat partidelor o lesă suficient de lungă pentru a-și face toate mendrele mediatice, dar și pentru a-și epuiza energiile negative. Într-un fel, ne aflăm în filmul Și caii se împușcă, nu-i așa?, unde învingător e cel care rezistă cel mai mult în ring.
După toate probabilitățile, câștigătorul va fi Nicușor Dan. El își va impune dorința și va numi premierul. Epuizați de încăierările prin care vor fi trecut, liderii de partid se vor vedea constrânși să voteze orice, numai să nu piardă de tot atuurile avute la început. Va contribui la aceasta și faptul că se constată o anume moleșire a liderilor partidului obișnuit să emită pretenții disproporționate, PSD-ul. Deși n-a luat decât ceva peste douăzeci și două la sută din procente la ultimele alegeri parlamentare, pesediștii se comportă de parcă ar fi câștigat nouăzeci și nouă. Dacă acum două săptămâni aroganța lor avea o anumită îndreptățire (guvernul nu putea fi învestit fără voturile lor), în clipa de față situația s-a modificat semnificativ și se va schimba și mai accentuat.
E vorba de brusca și întru totul previzibila disoluție a partidelor extremiste. POT, practic, nu mai există, și e de presupus că până la apariția acestui articol și din SOS va rămâne doar scheletul. Nici AUR nu se află sub cea mai fericită zodie. Apelurile la violențe și rebeliune ale lui George Simion n-au reușit să scoată în stradă decât o mână de scrântiți, de tracomani și de fanatici de profesie aflați în căutarea unui ideal. Or, cele câteva zeci de „neafiliați“ din Parlament vor fi o perfectă masă de manevră. Foștii acoliți ai doamnelor Șoșoacă și Gavrilă au o singură spaimă: că, în cazul alegerilor anticipate, vor pierde pentru totdeauna scaunele de pluș în care se simt atât de bine. Evident, unii dintre ei vor migra ulterior spre partidele deja existente, alții fac deja autostopul în așteptarea camionului cu „conservatori“ ai lui Claudiu Târziu. Dar asta nu le va garanta că vor prinde vreun loc în viitorul Parlament – mai ales dacă el va fi redus la trei sute de membri, cum se vorbește tot mai des. Prin urmare, acesta e momentul lor de glorie. Pentru a-l prelungi, nu vor ezita să voteze absolut tot ce li se va cere.
După primele zile în care ne-au copleșit cu un potop de „principii ferme nenegociabile“ și vorbiri în dodii despre „linii roșii“, pesedeii au lăsat-o mai moale cu pretențiile și se mulțumesc cu ceea ce știau de la bun început că vor obține – câteva ministere grase, influență la serviciile secrete, acces privilegiat la așa-numitele „investiții“, adică numele de cod al șperțurilor, terțuielilor și aranjamentelor dubioase. Dar, mai ales, impunitate pentru ticăloșiile pe care le-au comis. Toate acestea alcătuiesc tabla de materii completă a corupției, pe care PSD-ul (dar să nu-i uităm nici pe liberali) au bifat-o punct cu punct. Pentru ei, e vital să se afle la putere. În opoziție, ar fi total eclipsați de zbieretele neobosiților scandalagii din AUR.
Ne îndreptăm cu pași repezi spre clipa în care partidele vor fi epuizate de propria demagogie. Orice încetinire a negocierilor îi arăta românilor așa cum sunt: lacomi și odioși. De aceea, sunt nerăbdătoare să înșface cât mai repede sacul cu bani. Reprezentanții partidelor vor merge umili la Cotroceni să-l roage pe noul președinte să numească premier pe oricine va voi el.
Nicușor Dan cunoaște foarte bine toate acestea. Îl cred imun și la tertipurile bandei grindeaniene și cred că nu are mari iluzii nici în privința foștilor lui colegi, care n-au ezitat să-l dea afară din partid. Ceea ce face acum președintele e să lase clasa politică să rătăcească, după modelul biblic, cât mai mult în deșert. Speranța lui – cred că nerealistă, totuși – e că în acest interval se va produce o metanoia (dacă tot am îmbrățișat limbajul religios), măcar în unul din sensurile principale ale cuvântului (adică de „schimbare a gândirii“, „căință“ sau „transformare personală profundă“). Or, aici rezidă în treaga problemă: niciunul, dar absolut niciunul din corifeii pesedisto-liberalismului nu au înțeles ce așteaptă poporul român de la ei. Oamenii vor, pur și simplu, să nu-i mai vadă.
Dacă drama pe care am trăit-o în ultimele șase luni are și un efect pozitiv, acesta e: electoratul a spus, cât se poate de ferm, că nu mai dorește să fie condus de cei care au nenorocit țara cu incompetența, necinstea, cinismul, lăcomia și nesimțirea lor. Consecința normală înseamnă plecarea din viața publică a tuturor, în masă. Prima dovadă că au înțeles semnalul ar fi ca în viitorul Guvern să nu se regăsească absolut niciun nume din cele care au ocupat vreo funcție ministerială în cabinetele anterioare. Pasul al doilea: partidele să scape, de sus până jos, de cei care le-au condus până acum. Iar dacă acest lucru nu e posibil, să apară noi formațiuni politice, alcătuite din oameni nevirusați de bolile care au făcut până azi ravagii în politica românească.
Nicușor Dan și Ilie Bolojan trebuie să fie conștienți – și cred că sunt – că un singur compromis, unul singur, o cedare, una singură și o figură compromisă, una singură, în noul Guvern vor echivala cu o sinucidere. Orice improvizație în numele eternului merge și așa va arunca în aer o societate oricum fragilizată de atâtea agresiuni. Nu au pentru lupta care-i așteaptă decât câteva luni, maximum un an. Dacă vor încerca să umble cu cioara vopsită, oricât de bune le-ar fi intențiile, vor îngroșa, inexorabil, lunga și odioasa listă a iliescilor, năstașilor, stolojenilor, văcăroilor, ponților, antoneștilor, dragnilor, dăncilelor, ciucilor, ciolacilor și iohanniștilor care ne-au zvârlit la periferia istoriei. Și, deodată cu noi, pe ei înșiși.
Articol publicat şi în România literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
