Dormiți, iubiților, dormiți…
Dormi, amore, la situazione non e buona, titlul unui disc din 2007 al lui Adriano Celentano, descrie perfect starea de lucruri din România și din lume. În ciuda agitației sumbre a planetei, a conflictelor, dramelor și tragediilor, a catastrofelor și războaielor în mințile noastre s-a instalat o liniște bolnavă. Trăim într-un soi de somnolență perplexă, narcotizați și năuci, incapabili să reacționăm la agresiuni și primejdii. Până la un punct, e de înțeles. Am fost pregătiți pentru asta.
Setea de senzațional a omului, care, pe vremuri, era satisfăcută de romanele-foileton a căzut în sarcina televiziunilor și a Internetului. Dacă în urmă cu 20-25 de ani apanajul știrilor cu violuri, accidente, furturi, fraude etc. îl aveau doar una sau două canale de televiziune și câteva ziare de scandal, astăzi viziunile catastrofice s-au generalizat. Orice pârț e însoțit de „Breaking News”, orice ploicică e tratată ca un cataclism, orice zvon amărât prinde contur de tsunami. Îți trebuie multă rezistență să nu capotezi în fața asediului neobosit al pseudo-știrilor și să nu te prăbușești sub greutatea minciunilor și dezinformării crase.
Încerc, fără spor, să ghicesc în ce măsură politica editorială a televiziunilor e dictată de rating sau rezultă din urzeala sadică a unor păpușari. Probabil că e un amestec de amândouă. Apoi, mai e și stilul. Indiferent de temă, de oră și de invitați, emisiunile de așa-zise dezbateri sunt o cacofonie de voci, în care indivizi cu capsa pusă dau impresia că sunt la un pas de a-și lua la pumni colegii de platou. Intoleranța e marca distinctivă a unei epoci dominate de ofuscați, activiști de partid cu agendă radicală și paranoici. Poți să stai ore în șir în fața televizorului – așa cum fac milioane de nefericiți, pentru care acesta e singurul lux îngăduit – și n-ai să auzi ceva de Doamne-ajută. Până și emisiunile culturale, așa cum sunt, mai rare decât fântânile în deșert, au intrat de cele mai multe ori pe mâna fraților și surorilor de la programele de știri. Tot deflagrații de prostie, tot nebunie, tot futilitate întâlnești și acolo.
Sigur, vremurile se schimbă. Noul se digeră întotdeauna cu greutate. Dar demența nu se oprește odată cu închiderea televizorului. Ea a devenit normă comportamentală în orice domeniu al vieții, și cu atât mai abitir printre creatori. Nu cred că sunt chiar atât de încuiat la cap încât să-mi scape „subtilitățile“ din creațiile prezentate drept „capodopere“ de critici și exegeți improvizați. Acolo unde ei văd excelență, eu văd doar mediocritate și lipsă de originalitate. Ușurătatea de a rosti cuvinte mari nu provine doar dintr-un apăsat sentiment de solidaritate de gașcă sau de generație. Adeseori, ea își are originea în incultură și lipsă de informare. Când n-ai habar de ce se scrie în lume – și nici măcar în propria țară – te minți fără să vrei că poeziile sau romanele despre care-ți dai cu părerea sunt nec plus ultra, punctul de nedepășit al artei universale.
Dar nici măcar asta nu e ceva nou. De când lumea și pretutindeni, multe reputații s-au clădit pe fum, pe vorbărie goală și pe aerul clocit al alianțelor de conjunctură. Proba cea mai nemiloasă o constituie timpul. Câte glorii ce păreau eterne au rezistat după trecerea în neființă a unor autori statuificați încă de la treizeci de ani? Le recomand celor ce se umflă în pene, orgolioși nevoie mare că au produs o mărgică literară, să aplice următoarea metodă: să ia lista scriitorilor din generația anterioară (cei de vârsta mea ar trebui să se uite la membrii Generației ’60) să vadă ce-a mai rămas din ei. Nu pun la socoteală cazurile flagrante de autori impuși de propaganda statului comunist, de la Ion Lăncrănjan, Paul Anghel, Dinu Săraru, Paul Everac, Petre Sălcudeanu la alți ejusdem farinae. Îi am în minte pe cei care, de bine, de rău, au dobândit notorietatea prin metode care ocoleau formulele de validare oficială. Nu vreau să nominalizez, pentru că nu-mi propun să aduc jigniri, ci să fac un apel prietenos la luciditate. Sunt sigur, însă, că, indiferent de nume, concluzia ar fi aceeași: neant și iarăși neant. Fără îndoială, mulți dintre ei sunt prezenți în istoriile literare, în dicționarele de specialitate și în enciclopedii. Alții se regăsesc încă în manuale și în cursurile universitare. Dar cine îi mai citește cu adevărat? Acesta e testul, singurul test valabil. Restul e muzeificare și furt al căciulii. Partea dizgrațioasă e că atunci când îndrăznești să rostești aceste banalități sar pe tine tot felul de ciomăgari frustrați, care se grăbesc – cum se spunea pe vremuri – „să-ți aplice constituția“. Orice critică adresată prezentului e pusă pe seama faptului că ești depășit, expirat, ticălos. Reaua-credință e atât de înrădăcinată, încât sinceritatea e echivalată cu nemernicia ce merită batjocorită și împroșcată cu ouă clocite. Nu mai e loc pentru dialog și confruntare de idei. Cine îndrăznește să gândească altfel decât tine trebuie exterminat. Așa s-a ajuns la proliferarea monstruoasă a opiniilor cu pretenție de legi absolute. Fiecare cu adevărul lui, fiecare cu limba lui – pe care, de altfel, și piere. Regula dominantă e cea conținută de vechea și cretina zicere: „Tu când vorbești cu mine, să taci!”
O fi de vină viteza și ușurința cu care părerile noastre pot pătrunde în cele mai îndepărtate colțuri ale globului? Până la un punct, da. Dar asta nu ne obligă să fim mârlani, intoleranți, dictatoriali. Ne putem exprima părerile calm, civilizat – riscând, ce e drept, să nu ne audă nimeni. Pentru că urechea omului de azi percepe doar urletele și gemetele. Și iată cum avansul civilizației are ca efect infantilizarea în masă, dublată de o sălbăticire fără precedent. Trist paradox: formele cele mai înalte de civilizație generează formele cele mai joase de primitivism…
Asistăm de câteva luni la spectacolul uimitor ce-l are ca protagonist pe cetățeanul Lucian Bode, ministru de Interne în Guvernul generalului Ciucă. După ce a fost dovedit și răs-dovedit plagiator, domnul ministru a pornit o luptă de gherilă cu Universitatea „Babeș-Bolyai”, unde și-a susținut teza, cu statul care a făcut legi care incriminează plagiatul, cu jurnaliștii care nu-și țin gura, cu adversarii politici, ce mai, cu întreg mapamondul. N-am să intru în detaliile acestei sordide afaceri, pentru că ele țin de multă vreme prima pagină a evenimentelor. În ciuda protestelor neobosite ale dlui Bode, plagiatul său e vizibil și de pe lună, așa încât se zbate degeaba. Mai devreme sau mai târziu, sancțiunile ce decurg din infracțiunea comisă îi vor fi aplicate. Poate într-o săptămână, o lună sau cinci luni, dar tot va pierde mandatul.
E de remarcat că vociferările sale conțin aproape toate cuvintele dicționarului, mai puțin unul: Schengen. Vocabula e prea dureroasă pentru a avea îndrăzneala s-o rostească. Ea îi va atârna ca o ghiulea de ambele picioare tot restul vieții. N-ar fi nicio tragedie dacă dl Bode s-ar scufunda în anonimatul de unde a venit. E însă uluitor că partidul care l-a înscăunat, PNL, nu-și dă seama că, din solidaritate prostească cu un hoț (pentru că acesta e sinonimul perfect al plagiatorului) se duce la vale cu o viteză nemaiîntâlnită. Ticăloșiți peste măsură, rupți de realitate, mai-marii partidului nu văd capcana pe care le-a întins-o PSD-ul. Momentan, peneliștii se bucură că aliatul-adversar nu a profitat de bomba nucleară oferită de cazul Bode pentru a porni atacuri necruțătoare la adresa lor. Adevărul e că nu are niciun rost să-și risipească energia acum, când liberalii se află sub tirul presei, al intelectualității și al opiniei publice. Pesediștii se mulțumesc să adune, filă cu filă, probele unui dosar pe care-l vor folosi în campania electorală pentru a-și nimici concurentul. Din cauza lui Bode și, după cum se va vedea după luna mai, și a lui Ciucă, PNL va deconta nu doar ulcelele sparte, ci și pe cele încă neieșite din cuptoarele olarilor.
E uluitor cum o formațiune politică experimentată acceptă să sucombe din cauza a doi oameni, Bode și Ciucă, și cu Iohannis, trei. Unde sunt vocile responsabile din partid? Unde sunt strategii? Unde sunt artiștii amvonului ce reprezentau cândva mândria partidului? La urma urmelor, la ce să te aștepți când rândurile din față și funcțiile bănoase sunt ocupate de oportuniști, demagogi și nulități profesionale? Unde să meargă acești profitori dacă își pierd sinecurile din partid, guvern, primării și direcții județene? Cine le mai asigură bunăstarea și statutul de vedete în jurul cărora roiesc trepădușii televiziunilor de știri și ai site-urilor finanțate de afaceriști veroși? Cum să plece javra hămesită din măcelărie?
Cam la atât se reduce esența politicii în România mileniului al III-lea: la gesticulația scabroasă a unor indivizi care, după ce au pus mâna pe putere, conduc discreționar județe, ministere, guverne, țara. Populația a ajuns la un grad de demoralizare pe care-l întâlnești doar la vreme de război. Nu e nevoie să ne bombardeze rușii, o facem cu o nebunească voluptate noi înșine. Iar din tranșeele lor de nesimțire și cinism, complicii plagiatorilor, „nerozii”, „spuma înveninată”, „putregaiurile”, „gunoaiele”, „smintiții și stârpiturile”, „fonfii și flecarii”, „găgăuții și gușații” ne sfidează exact cum o făceau și pe vremea nefericitului Eminescu. Din 1881, când Scrisoarea III a fost publicată în „Convorbiri literare“, până în ziua de azi, ne învârtim în același cerc sinucigaș al netrebniciei și lașității. Așa că, dormiți, iubiților, că trezia va fi, oricum, cruntă.
Articol publicat și în România literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
