Ioan Stanomir

Ioan Stanomir. Foto: Bookfest

Acele persoane care se mișcă și se comportă  în spațiul public de la noi asemeni lui Ioan Stanomir riscă să fie considerate un soi de extratereștri. Ținuta demnă, înaltul simț moral, abordarea fără menajamente, în analize fără cusur, a racilelor ce macină societatea românească și a metehnelor, mereu resuscitate în rău, ale clasei politice autohtone devin stranii într-o lume care s-a obișnuit cu neghiobiile, enormitățile, bâlbele, minciunile, caraghioslâcurile trâmbițate la colț de stradă sau în incinta camerelor legiuitoare.

Politolog, critic literar, publicist. Absolvent al Facultății de Drept și al celei de Litere (Universitatea din București). Doctor în drept. Profesor de drept constituțional la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Președinte al Comisiei Prezidențiale de analiză a regimului politic și constituțional din România (iunie 2008-ianuarie 2009). Președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (01.03.2010-23.05.2012).

Cărți publicate (selectiv): Conștiința conservatoare, Nemira, 2006; Explorări în comunismul românesc, 3 vol., Polirom, 2004, 2005, 2008 (în colaborare cu Paul Cernat și Angelo Mitchievici); Apărarea libertății (1938-1947), Curtea Veche, 2010; Junimismul și pasiunea moderației, Humanitas, 2013; Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și autoritarism, Humanitas, 2017; La Centenar. Recitind secolul României Mari, Humanitas, 2018; R.S.R. Lecția de învățământ politic, Humanitas, 2021; Mama. Un jurnal al dragostei și al despărțirii, Humanitas, 2022.

O primă impresie, dacă nu falsă, cel puțin unilaterală, simplistă: figura impenetrabilă, alura de justițiar intransigent te trimit la o variantă a cyborgului necruțător interpretat de Yul Brynner în Westworld (filmul lui Michael Crichton), care, în loc  de pușcă-mitralieră, are în dotare arma discursului rostit la foc automat cu o vertiginoasă coerență a ideilor. Și nu orice fel de idei.

Portretul ratat de mai sus suferă ab initio printr-o defecțiune de percepție. Acele persoane care se mișcă și se comportă  în spațiul public de la noi asemeni lui Ioan Stanomir riscă să fie considerate un soi de extratereștri. Ținuta demnă, înaltul simț moral, abordarea fără menajamente, în analize fără cusur, a racilelor ce macină societatea românească și a metehnelor, mereu resuscitate în rău, ale clasei politice autohtone devin stranii într-o lume care s-a obișnuit cu neghiobiile, enormitățile, bâlbele, minciunile, caraghioslâcurile trâmbițate la colț de stradă sau în incinta camerelor legiuitoare.

La centenarul României Mari, în locul panegiricului de rigoare, Ioan Stanomir, călăuzit de „luciditate patriotică” (așa cum singur zice), observă că după 1918 țara a ratat prilejul de a se reinventa sub semnul Rezoluției de la Alba Iulia, care punea la temelia statului democrația, constituționalismul, respectul pentru demnitatea umană. Tânărul stat român nu s-a descurcat deloc în privința descentralizării politico-administrative. Din păcate, a avut câștig de cauză „democrația imperfectă”, care urma să eșueze în autocrații de diverse facturi. 

Încă o reîntemeiere ratată s-a consumat în anul 1990, crede pe bună dreptate Ioan Stanomir. Ion Iliescu a patronat un ceaușism fără Ceaușescu, uzând de arsenalul luptei de clasă, cu violențele și represiunea aferente. Un comunism rebranduit, asta a fost fesenismul. Astăzi, constată Stanomir, ne împotmolim adesea în contraselecția moștenită de la comunism, impusă, ca linie de conduită, de majoritatea partidelor politice. Coabitarea și complicitățile cu trecutul comunist încă lucrează în noi. 

Trebuie să ne îngrijoreze, de asemenea, revenirea unei părți a intelectualității pe pozițiile „marii Idei”, adică având convingerea că oamenii pot fi reduși la ipostaza de materie primă pentru construcția utopică, fie ea de stânga sau de dreapta.

Ioan Stanomir, „politologul rece și dur” de care vorbea o distinsă doamnă, este autorul unui sfâșietor jurnal/poem de iubire închinat ființei care i-a dat viață. Un text dictat de Mama, ne asigură dumnealui. Și nu e o metaforă.

Alexandra Indrieș, cea care dă nume premiului atribuit astăzi („pentru contribuția avută prin intermediul cuvântului scris la dezvoltarea spiritului civic, la promovarea principiilor democrației și ale statului de drept în România”), a fost, la rândul ei, o publicistă care a promovat ideile Proclamației de la Timișoara, precum și o romancieră și o exegetă literară de excepție.

Textul de Laudatio citit la ceremonia de decernare a Premiilor Societăţii Timişoara – eveniment desfăşurat în 16 martie 2024, la Biblioteca Centrală-Universitară din Timişoara –, în cadrul căreia Ioan Stanomir a primit premiul „Alexandra Indrieş” pe anul 2022, acordat pentru contribuţia avută, prin intermediul cuvântului scris, la dezvoltarea spiritului civic, la promovarea principiilor democraţiei şi ale statului de drept în România.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News