Încă un nou an, încă o șansă

Chiar dacă timpul segmentat de noi prin calendar poate fi o convenție, chiar dacă el ar putea fi un țărm nemișcat pe lângă care trecem cu iluzia că el se mișcă, nu noi, chiar dacă el nici nu ar exista, întrucât „trecutul” nu mai este, „prezentul” fulgurant e o nanosecundă insesizabilă și „viitorul” nu e încă, noi trăim în timpul scurs continuu de la căderea în al a primilor oameni infideli, în libertatea lor, Părintelui Creator care, doar El, nu „trăiește” în timp, ci dincolo de el.

Întruparea Sa a fost și trecerea Sa tainică din veșnicie în timp, „traseu” pe care noi îl vom parcurge în sens invers cândva.

Trăim (temporar) în intervalul temporal la capătul căruia începe și pentru noi veșnicia, interval în care avem acces la sensul timpului  în care plutește (im)perceptibil chemarea lui Dumnezeu adresată fiecărui om care rămâne dator cu un răspuns.

Răspunsul la chemarea de a deschide ochii minții, de a-L (re)cunoaște și urma spre propriul nostru bine (al copilului neînstrăinat de părinte) pe calea marcată de Legea Morală universală (ghidul nostru de funcționare existențială), iar în perimetrul luminat de revelația Întrupării, pe Calea deschisă de Hristos, cea a Bunătății care ne urnește spre „asemănarea” cu El și care ne eliberează din nefericirea egoismului hâd.

Timpul unui an care a trecut fără ca noi să fi făcut măcar un pas pe Cale, fără să fi gustat din frumusețea unui gest nobil săvârșit în taină, fără să fi văzut frumusețea a ceva ascuns în urâtul sau cenușiul zilei, fără a fi găsit niciun motiv de mirare și admirare, fără a fi renunțat măcar uneori la cârtire, fără a fi ieșit din încremenirea minții absorbite de fleacuri și a voinței oarbe, obsedate de monotonul sine, un timp sterp, otrăvit de corozivă nemulțumire, e unul pentru totdeauna și nu inteligent pierdut.

„Nu e păcat…?” A pierde timpul e a ne pierde, a rătăci, a (ne) rata. A-l umple cu sens de bucurii ce nu trec odată cu el e a trăi deplin, nu doar a exista bovin. Aproape niciodată, însă, nu-i prea târziu să ne trezim.

Trecerea în alt an, fie și iluzoriu nou, rămâne mereu o șansă de a începe „să ne dăm seama”, „să ne venim în fire”, să depistăm diferența între ce „se cade” și „nu se cade” a fi făcut, între ce are și nu are sens, să ne întoarcem cu fața spre C/celălalt după ce, timp de un, am stat mai mult cu spatele.

A ne bucura înseamnă „a fi împreună”. Nu încrâncenat solitari, ci solidari, nu isteric monomani, ci dialogali, nu alergând cotidian și haotic spre Nimic, ci îndreptându-ne, cu pas ușor și sigur, spre C/cineva, sursa noastră vie de sens, ordine și iubire. Avem nevoie de mai mulți decât credem pentru a ne îmblânzi, îmbuna și trezi.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News