Fascinația beznei
N-am să înțeleg însă nici în ruptul capului de ce ar dori cineva să trăiască în regimuri profund disfuncționale precum cele din Rusia ori Coreea de Nord. Ba chiar mai mult, să dorească să importe modelele în propria țară și să le impună cu forța. Până la un punct, e vorba de reflexe ideologice. Dar imediat ce le-ai epuizat, tot la „smintiții și mișeii“ lui Eminescu ajungi.
În situația tulbure de azi, e aproape imposibil să faci distincția între extremism și accese de furie cu substrat politic. Într-un fel, orice ideologie e extremistă și toate partidele sunt totalitare. De ce? Pentru că obiectivul lor e să obțină dominația și să-și împingă în insignifianță adversarii – dacă nu îi pot chiar distruge. Nici un partid și nici un lider politic n-ar refuza să fie votați de sută la sută din populație. Dimpotrivă, mesajul lor e explicit: „Ne adresăm tuturor alegătorilor“ etc. Doar misterele naturii umane împiedică votul unicolor și asigură diversitatea. Dacă ar fi după politicieni, ar trebui să fim încolonați fără să crâcnim și să mărșăluim încotro ne dictează ei.
În străfundul nostru, nu avem respect decât pentru ceea ce ne place și ne convine. N-am evoluat atât de mult încât să privim cu filozofică detașare și pioasă resemnare la felul în care ideile ne sunt făcute terci și preferințele noastre politice aruncate la groapa de gunoi. În lumina celor de mai sus, nu doar partidele, dar fiecare individ e un extremist. Încep chiar cu mine. Aș simți o profundă voluptate politică dacă din lume ar dispărea, chiar acum, în timp ce scriu aceste rânduri, comunismul, fascismul și nazismul. Evident, contează faptul că s-au dovedit mai odioase decât multe alte ideologii ale lumii moderne. Pun pe același plan și militarismele, fie ele în uniforme, fie în sutană. Dar detest cele trei forme de extremism de stânga pentru că ele sunt, în mod fundamental, expresii ale prostiei și ale răului. Și când spun asta nu mă bazez doar pe lecturile pe care le-am făcut. E o convingere născută din observații directe.
În vremea din urmă, au ieșit la suprafață și în România forțe politice extremiste. Te-ai aștepta ca ele să se angreneze în încleștări sângeroase, să ducă unele împotriva altora bătălii nemiloase. Nici vorbă de așa ceva. Ca la un ordin, au pus sub asediu centrul, adică miezul democrației. Primele victime n-au fost politicienii din taberele adverse, ci intelectualii neafiliați politic, dar cu puternice convingeri antitotalitare. Ei reprezintă întotdeauna pentru extremiști țintele care trebuie doborâte cu prioritate. Vreo zece ani după căderea comunismului, adepții lui Marx, Engels și Stalin n-au îndrăznit să iasă din bârlog. Erau mulțumiți că, după ce au ars până la temelii țara, nu sunt luați de guler și zvârliți în pușcării.
Revanșa reală a comunismului a debutat o dată cu întoarcerea de la studii în străinătate a fiilor și, astăzi, a nepoților foștilor membri PCR. Paradisurile marxiste, adică universitățile occidentale de azi (urmate îndeaproape de mass-media), i-au înarmat și cu ideologia, și cu aplombul necesare pentru a pune la cale revanșa istorică. Există între ei, deși puțini, și indivizi care nu provin din familii de activiști și securiști. Dar în majoritatea cazurilor nu trebuie să zgârii decât puțin crusta „academică“ pentru a da peste bunicul torționar, șef de pușcărie la Aiud sau Pitești, peste tatăl director de colectivă agricolă sau de fabrică, milițian, ofițer de armată, „lucrător cu munca politică“, adică unul din acei românași „patrioți“ pe care comunismul i-a transformat în privilegiați. Comunismul i-a ajutat, deși de regulă erau niște analfabeți, să-l apuce pe Dumnezeul marxist de picior.
Într-un mod straniu, situația seamănă cu aceea a teroriștilor musulmani care îndoliază astăzi Occidentul. Rezultă din studiile făcute în ultimele decenii că există un pattern după care se desfășoară lucrurile. Vestul Europei a început să fie masiv luat cu asalt de imigranții din lumea islamică pe la sfârșitul anilor 1950 și, mai intens, în anii 1960. Explozia tehnologică, dar și disprețul crescând al localnicilor față de muncile umile au încurajat aducerea în metropolă a unor indivizi dispuși să presteze meserii pe care occidentalii nu le mai considerau demne de rangul lor. Majoritatea proveneau din vechile colonii, ceea ce a facilitat supraviețuirea sau, în anumite cazuri, un surogat de integrare socială. Le-a fost de folos faptul că se descurcau, într-o oarecare măsură, în limba metropolei. Această primă generație era fericită să supraviețuiască, după ce cunoscuse mizeria de acasă, sărăcia fără scăpare și violența cu substrat politic și religios declanșată odată cu plecarea colonizatorilor.
Situația se schimbă radical cu generațiile a doua și a treia. Deși născuți și școlarizați în Marea Britanie, în Franța, Germania, Olanda și celelalte țări din Vest, ei simțeau că nu aparțin în totalitate civilizațiilor în care trăiau. Unul din studiile pe care le-am citit identifica momentul radicalizării lor și al declanșării urii ca fiind legat de prima vizită făcută bunicilor, rămași în țările de origine. E faza descoperirii apartenenței profunde și a izbucnirii resentimentului față de fostul stăpân. Protestele au îmbrăcat, la generația a doua, forme civice și politice, iar la a treia fundamentalist-religioase și violente. Aici ne aflăm acum.
În cazul extremiștilor naționaliști, șovini, scrântiți întru dacism și indigenism, lucrurile sunt ușor de explicat. În ce-i privește, politicul e doar efectul secundar al unor boli de natură etico-etnico-psihică. Astfel de indivizi nu pot asimila ideea de diversitate, de alteritate și diferență. Mintea lor cretinizată de mituri autohtoniste („obârșia“, „sângele neamului“, „vitejia strămoșilor“, „răutatea străinului“ etc.) se inflamează de îndată ce detectează un inamic potențial și pun mâna pe topor. Așa făcea și omul peșterilor, înspăimântat de fulgere și tunete. Din păcate, indivizii construiți pe acest calapod sunt deja prea mulți și se înmulțesc pe zi ce trece. Delirul e atât de răspândit încât a reușit să se organizeze politic și să ia voturi cu ghiotura.
N-am să înțeleg însă nici în ruptul capului de ce ar dori cineva să trăiască în regimuri profund disfuncționale precum cele din Rusia ori Coreea de Nord. Ba chiar mai mult, să dorească să importe modelele în propria țară și să le impună cu forța. Până la un punct, e vorba de reflexe ideologice. Dar imediat ce le-ai epuizat, tot la „smintiții și mișeii“ lui Eminescu ajungi. A preamări comunismul într-o Românie unde această ideologie n-a lăsat piatră pe piatră și unde reflexele fricii au mutilat oamenii pe vecie e șocant. Dacă în cazul categoriei deja menționate, a urmașilor nomenklaturii comuniste, avem, cât de cât, o explicație (dar ea ar fi una tristă, care ne adâncește în mistica determinismului orb), pentru adepții „sinceri“ ai comunismului cred că pot depune mărturie doar psihiatrii.
În România a existat întotdeauna o „partidă rusă“. Agenda ei a fost suficient de vizibilă în ultimele decenii încât să nu ne facem iluzii că la mijloc ar fi o întâmplare. Dar ce-a oferit vreodată și ce poate oferi astăzi Rusia? Ce om cu mintea întreagă laudă virtuțile unei societăți unde violența e politică de stat, iar alcoolismul a transformat în neoameni un procent fantastic de mare din populație? Ce e de admirat acolo? Focoasele nucleare? Bandele organizate de mafioți? Corupția fără rival în lumea de azi? Represiunile politice? Disprețul față de drepturile omului? În marea țară de la Răsărit există zeci de milioane de indivizi care gândesc și încearcă să trăiască normal. Dar vocile lor nu sunt niciodată auzite. Și asta pentru că locul unde s-au născut stă pe o imensă tradiție de brutalitate, represiune și primitivism.
Se vorbește în aceste zile despre colapsul economic al Rusiei. Dublarea prețului la anumite produse alimentare, inflația galopantă, spectrul foametei nu mai sunt la Moscova vorbă goală. Camera de Comerț și Industrie a Rusiei a propus introducerea cartelelor pentru a asigura hrana de bază a populației. Și asta în timp ce miliardarii, iviți asemeni ciupercilor după ploaie, cumpără la kilometru vile în Occident, iahturi, insule, avioane și orice le mai trece prin cap. Asta se întâmplă în țara-continent unde comunismul real a triumfat și unde aventura lui e încă departe de a se fi încheiat.
Am o mare, profundă empatie pentru orice fel de suferințe, și mai ales pentru cele mintale. Înțeleg frustrările, mi-aș dori să pot să alin rănile nevindecabile ale psihicului celor afectați. Până și pe scrântiții întru Marx, Engels, Lenin și Stalin îi compătimesc. Dar oricât mi-ar fi de mare mila față de ei, tot n-am să-i iert pentru că încearcă să impună cu sălbăticie bezna de care, printr-un miracol, am scăpat. Ceva îmi spune însă că nici măcar nu sunt sinceri până la capăt. Ei se comportă precum cei care îndeamnă la război, iar când acesta izbucnește, își taie un deget pentru a nu fi trimiși pe front. Există însă un argument care m-ar face să-mi schimb părerea și să cred în autenticitatea opțiunii lor politice: dacă s-ar lua, frumușel, de mână, ca pe vremea Brigăzilor Internaționale, și ar emigra în masă în unul din locurile unde idealurile lor sunt puse în practică. Personal, le-aș recomanda Coreea lui Kim Jong-Un.
Articol publicat şi în România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
