Fără mânie despre revistele culturale

După emoția stârnită de aplicarea Legii 136/2015, care stabilește cum se acordă revistelor culturale subvenția de stat, l-am întrebat pe Mircea Mihăieș, redactor-șef la „Orizont” și fost vicepreședinte Institutului Cultural Român, cum stau în realitate lucrurile.

Trebuie subvenționate sau nu revistele culturale?

Întrebarea e pieziș-stângistă. Cum să nu fie subvenționate?! Am auzit-o până la sațietate când lucram la ICR. Și atunci, după ce instituția funcționase cincisprezece ani, sub Buzura, fără ca vreun „vigilent” să se întrebe ce se întâmpla în Aleea Alexandru, s-a pus brusc problema dacă nu cumva banii ar trebui redirecționați spre zonele de predilecție ale politicienilor români: protecția socială, „investițiile fistichii”, instituțiile militarizate etc. După plecarea echipei Patapievici, s-a revenit la atitudinea binevoitoare. Nimeni nu mai suferă că banii sunt „risipiți”, că se dau salarii pentru „sinecuri” etc. Revistele culturale sunt subvenționate absolut peste tot în lume. Vreau să spun, în lumea civilizată. E drept că finanțările provin în cele mai multe din cazuri din surse private. Acest lucru e posibil deoarece, pe de o parte, în Occident chiar există „surse private” legitime (acolo, lumea se îmbogățește mai rar prin potlogării), și, pe de alta, legislația încurajează cu generozitate acțiunile de mecenat. În România, unde Statul e atotputernic și unde, paternalist, practică pe scară largă „sufocarea prin îmbrățișare”, e normal ca el să-și asume și astfel de îndatoriri, nu doar să spolieze cetățeanul.

Care e acum mecanismul juridic de finanțare?

Mecanisme – e cam mult spus. Mai degrabă, improvizații. O categorie privește publicațiile locale sau județene. În cazul lor, finanțarea e asigurată de către Primării sau Consiliile Județene, așa cum e asigurată cea a teatrelor, filarmonicilor, muzeelor, caselor memoriale etc. Revistele profesioniștilor n-au fost incluse, practic, în niciun sistem de finanțare oficial. Abia începând cu vara lui 2015 există o lege de finanțare a revistelor culturale, Legea 136.

Trebuie subliniate două aspecte. Primul: legea nu se referă în exclusivitate la revistele uniunilor de creație, ci și la revistele așa-zicând independente. Al doilea: nu e vorba de o finanțare de sută la sută. Între 30 si 40 la sută din fonduri provin din alte surse: programe de finanțare locale, sponsorizări, vânzarea revistelor etc.

Care este metabolismul revistelor culturale în era noilor tehnologii? În ce măsură și cum le influențează existența mediul online, rețelele sociale, Internetul?

Este dincolo de orice dubiu că mediul online a dinamizat și domeniul revistelor culturale. Informația e mai rapidă, reacțiile cititorilor sunt și ele cvasi-instantanee. În schimb, a coborât foarte mult ștacheta valorică. De regulă, dialogul e înlocuit de o cacofonie dizgrațioasă, în care nu există nicio responsibilitate pentru ceea ce scrii. E un efect pervers al „democratizării” mass-media, care se traduce prin permanenta prăbușire a nivelului intelectual și ideatic. Dar probabil că nu e nimic de făcut în această direcție. Acesta e drumul pe care a luat-o întreaga civilizație occidentală, al relativismului iresponsabil.

Există însă un alt dezavantaj, ignorat cam de toată lumea: publicațiile electronice „durează” atâta vreme cât rezistă site-urile care le găzduiesc. Am asistat în ultimii ani la „aneantizarea” (cuvântul e cât se poate de adecvat) unor reviste excepționale, dispărute din radarul motoarelor de căutare de parcă n-ar fi existat niciodată. Promovarea unei duble identități – o variantă electronică, alta tipărită – e o soluție nesperat de bună pentru revistele culturale. Dar, vorba francezului: pourvu que ça dure!

Ca studiu de caz, cum supraviețuiește revista „Orizont” din Timișoara?

Printr-o echilibristică incredibilă între diverse sindromuri. Cel mai deprimant e sindromul „Madame Bovary” (suntem mereu înglodați în datorii – nu mari, dar suficient de neplăcute pentru a ne arunca periodic în nevroze). Trăim, de la număr la număr, între extaz (uf, am reușit să mai trimitem abonaților încă 32 de pagini lunare!) și agonie (de unde scoatem banii pentru ediția viitoare?) Din fericire, în condițiile incredibil de dificile ale ultimilor ani, am găsit un prieten adevărat al culturii în primarul Timișoarei, dl. Nicolae Robu, ca și în membrii Consiliului Local. Totodată, eforturile supraomenești ale Uniunii Scriitorilor ne-au ajutat să ieșim la liman. La începutul anilor ’90 au existat câteva fundații culturale internaționale al căror ajutor a fost, de asemenea, providențial. M-am ferit să apelez la „oamenii de bine” din Timișoara sau din țară, pentru că bănuiam că, mai devreme sau mai târziu, se va dovedi că sunt bani murdari. Sună groaznic, dar, din păcate, realitatea mă confirmă întru totul. Prefer să am de-a face cu instituții antipatice, decât cu inși care-au călcat peste cadavre pentru a se îmbogăți.

Articol publicat şi în Revista 22, şi pe platforma Contributors.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News