Există ieșiri?

Trezirea recentă, în pieţe, ar putea deveni un „boule de neige” care, rostogolindu-se de la criză la criză, să genereze o masă critică pozitivă, deschisă la transformare.

Inundații cu vești proaste, blocaje multiple și dezvăluiri ruinătoare pe domenii dintre cele mai importante. Costuri directe, involuții instalate extins și surse dintre cele mai toxice, pe multiple planuri.

A devenit o rutină parcurgerea unor proceduri juridice, uneori marcate de sancțiuni mai mult sau mai puțin severe pentru jucătorii publici implicați. Trecutul împovărat de crize și scandaluri, prezentul bulversat de incertitudini, așteptări dintre cele mai dureroase. România apare în lume ca o țară aflată sub ocupație. O autoinvazie atotcuprinzătoare și constantă.

Ar putea fi o „introducere” într-un final istoric. Desigur, nu pentru prima dată în istoria neamului. Prin ceea ce s-ar putea invoca drept o „vocație”, o predispoziție sado-masochistă sau poate o simplă, banală expunere la a fi băgat în seamă („Se uită lumea și la noi… La necaz, căci la succese… se bagă alții în față!…”). Deci, eticheta ar fi aproape completă.

Să fie oare, chiar imposibil, în țara în care viețuim, să ieșim la liman? Să accesăm un teren de joc limpede definit cu abordări pe cât de simple, directe și aplicabile, să punem în practică și în valoare resurse existente, acum ignorate sau risipite? Să fim dependenți în derularea mecanică, la vedere, cu rutine căzute în banal, ca o sursă menită să irosească energia colectivă, disponibilități umane semnificative? Chiar nu mai putem face nimic? Adică, altceva, altfel?

Schimbând perspectiva se ivesc nu puține câmpuri de operare. În care voința de restart, dublată de o viziune limpede și coeziune ar putea reorienta evoluția curentă către alte orizonturi. O sursă de deschideri accesibile derivate din realitatea curentă, nu din simple visări, speculații sau jocuri de putere. Un teren pe care deja ne mișcăm, rătăcim, ne „facem că plouă”… Dar pe cât de prezente, pe atât de distincte cărările bătătorite, pline de gropi ale ultimilor ani. Totuși, la vedere. Pentru cei care fac diferența. Își asumă perspectivă limpezită și sunt disponibili pentru interesul public, pentru comunitatea căreia îi aparțin. Mai cred că România există.

Iate câteva trasee:

• Un leadership cu viziune, capabil să genereze coeziune și curaj în asumarea transformărilor.

Viziune dincolo de mlaștina în care ne bălăcim stresați de dezvăluiri, acuzații și reproșuri reciproce 25 de ore pe zi… Cred că putem ieși pe uscat, urmând oameni capabili, cu integritate, cu identitate asumată. Și desigur, cu o implicare directă în dinamica reală. Pe domenii, indicatori exacți, evitând capcane, aliați falși și „finanțatori” de culise. Avem în jurul nostru astfel de oameni. Merită susținuți. Merităm să ne ia în semă. Cine face primul pas?

Desigur, pentru asta e necesară desprinderea de trecut. De cel deja împachetat în dosare recente, care domină prezentul și ascund viitorul.

Dependența de trecut pare implacabilă la români. După 25 – 26 de ani nu ne-am despărțit de trecut. Nici de cel anterior bolșevismului. Oare de ce? Simplu. Despre trecut oricine poate spune orice și poate rămâne convins că are dreptate. Poate chiar are… Capcana ține de lenea de a veni într-un prezent inspirat de viitor. Viitorul posibil, aproape sigur. Avem resurse pentru un „turning point”? Cred că avem. Cine se bagă?

• Accesul la „viitor”, rămâne o vocație, o datorie publică de relevanță maximă, cu un rol major în gestiunea realității.

Există meserii și meseriași ai anticipării, ai descifrării și abordării acestei „realități” potențiale. Stăpânii reali, efectivi ai prezentului sunt printre acești jucători. Avem astfel de oameni. Avem și șmecherii care sunt talentați în promisiuni de mare amploare pe teme dintre cele mai dureroase. Demagogia conduce România! De ani. Către nimic. Dar există resurse calificate pentru a identifica, ordona, „pune în pagină” trasee majore pentru gestiunea treburilor publice pe o cale autentică, reală, dedicată interesului public.

Desigur, nu ar fi suficiente doar potențialul și demersurile profesionale, calificate academic, de proiectare a viitorul accesibil. Ar fi o nouă bibilotecă de utopii… „Nodul de la ață” vine, ține, se susține prin recunoașterea colectivă, publică și desprinderea de trecutul încă prezent pe multiple planuri. Fapte, tendințe, informații și experiențe nenumărate califică populația României să facă acest pas. Nu prea mai sunt „secrete” despre epocile trecute. Ca sume de iluzii și nostalgii. Dimpotrivă, au eșuat în ridicol, uneori în crimă individuală și colectivă, în repudieri interne și internaționale. Nu mai există „resurse” pentru îndoieli. S-a aprins lumina în dormitor.

O limpezire colectivă dispune de suficiente premise pentru a se constitui direct, specific și aprofundat o agendă critică, până de curând împovărătoare pentru mecanismele de reacție și prezență publică. Trezirea recentă, în pieţe, ar putea deveni un „boule de neige”, care rostogolindu-se de la criză la criză, să genereze o masă critică pozitivă deschisă la transformare. Lumea ar fi mai mult decât o populație. Ar deveni un foactor real, cu o dinamică proprie și s-ar transforma într-o sursă de putere centrată pe viitor și modernitate.

Desigur, toată această redevenire și implicare novatoare se va confrunta pe termen mediu cu o colecție de capcane îndelung instalate și accesate de-a lungul anilor. Un pachet de rutine colective, comunitare,  instituționale, care au dominat lumea și practica uzuală în România. Și ar putea continua să domine, la nivel de „soft”, anii care vin. Le cunoaștem, le recunoaștem, uneori „parcăm” comod în aceleași stări și practici falimentare la care se pricep aleșii neamului și alegătorii care îi readuc în prim plan. Dependența de capcane rămâne una dintre principalele vulnerabilități.

Dar tocmai buna lor cunoaștere poate deveni cel mai bun instructaj pentru a le arunca la coș. Nu trebuie să așteptăm din expertize externe, desigur vitale, nici din reproșuri de la parteneri internaționali, pentru a le judeca la adevărata lor nimicnicie ca surse de irosire de resurse, energie umană și oportunități deja prezente în realitatea curentă. Să ieșim din sado-masochismul colectiv.

• O surpriză plăcută în activarea noilor resurse constă în aceea că ni se va deschide accesul către alte incercari și oportunități.

Iată de ce disponibilitatea, curajul și implicarea în activitatea acestora face deja parte din „piața inițiativei”. Noile resurse sunt deja la îndemână. „Îndemânarea” ține de mâna potrivită la locul necesar și mai ales la momentul potrivit. O nouă cultură a managementului public este pe cale să pătrundă, să fie recunoscută și asumată, generând efecte directe în cele mai diverse domenii. Doar că încă nu suntem obișnuiți cu veștile bune. Deși rezultate pozitive, chiar performanțe instalate clar și deplin în spații semnificative nu lipsesc.

Rămâne să reactivăm în percepția și mentalul colectiv, în practica uzuală deprinderea de a avea acces la resurse noi, bine utilizate, cu finalizări de succes.

• Redescoperirea noțiunii de „Succes” rămâne o prioritate pe piața experienței colective. Pe cale de a fi asumată, prețuită și valorificată în sens larg.

Românii, ca oameni simpli, comunități și, desigur, ca națiune au acumulat nenumărate necazuri, eșecuri, amânări. Deci, doinim… Poate, nu puțini au ajuns să nu-și mai imagineze succesul ca ceva posibil, amplu, ancorat în lumea în care trăim. Desigur, succesul de substanță, cu început pozitiv major și beneficii larg accesibile. Ușor comic, succesul nu este suficient să aibă loc, este esențial să fie și cine să-l recunoască, să se bucure că s-a întâmplat. Ca un beneficiu individual și colectiv. Și de ce nu, al neamului. Avem în față o experiență la care merită să muncim. Să ne susținem. Să ne bucurăm.

• Siguri pe lume. O țară de orfani, priviți cu reținere, trimiși adesea acasă sau posesori ai unei colecții de ratări, întârzieri, devieri de la procese globale de primă mărime și importanță.

(N.B. – Experiența utilizării fondurilor europene alocate României este strivitoare). Niște corigenți, la marginea Europei, în spații cu expunere ambivalentă, sub influențe contradictorii și intenționalități ostile multiple.

O experiență recentă (20 de ani) pe cât de toxică și costisitoare, pe atât de clară pentru a fi înlocuită cu o nouă abordare. Știm cu toții de ce să ne ferim. Cu privire la alții, dar mai cu seamă la noi. Am aflat destule despre calea de succes.

Nu rămâne decât să credem că și noi facem parte dintr-o lume instalată pe dinamica unui progres regional, european și global. Că dispunem de resurse importante și prin prezența noastră acoperim un spațiu strategic și problematic de primă mărime. Rămâne să renunțăm „a vinde România la bucată” (păduri, petrol, aur, piețe ș.a.). Să redevenim stăpâni în propria noastră țară. Pur și simplu.

Experiența acumulată, desigur contradictorie, amplă, poate fi considerată o resursă de prim ordin pentru limpezirea colectivă prezentă și viitoare, pentru elaborarea unei poziționări pe cât de realiste, pe atât de ambițioase și desigur, pentru susținerea unor abordări colective bine sincronizate cu tendințele instalate. România reprezintă o piesă de primă mărime în jocurile strategice nu doar la nivel regional. De neînlocuit. Ar merita să înțelegem cum se gândesc la noi oameni de top în diverse poziții, atunci când evaluează, proiectează și decid în gestiunea dinamicii europene și globale. Nu suntem o periferie uitată. Suntem în linia întâi. Să ne asumăm condiția, rolul și misiunea pentru a acoperi temeinic atât interesul național, cât și responsabilitățile asumate pe plan extern. Un joc fain în care nu de puține ori am fost la înălțime.

Articol publicat şi în Insectar politic.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News