Despre anticipate. Cu scepticism.

Ideea alegerilor anticipate a vehiculată, din nou, zilele acestea. Pe mai multe voci – şi din politică, şi din societatea civilă şi, ca un deziderat, din partea străzii, obosite deja să lupte, de aproape un an, cu o Putere abuzivă, care pare să-şi făcut un program de guvernare informal din susţinerea unei găşti penale şi din sabotarea statului de drept. Alegerile anticipate sunt, însă, o ipoteză improbabilă.

Sunt nu puţine voci care opinează că alegerile anticipate ar fi o variantă bună în lupta cu o Putere abuzivă care face altceva decât a promis înainte de alegeri, care îşi foloseşte toate resursele umane şi instituţionale de care dispune pentru a face jocul liderilor săi cu grave probleme în justiţie. De fapt, alegerile anticipate ar fi singura variantă de a înlătura de la putere actuala majoritate parlamentară. Asta, teoretic. Practic, e o variantă improbabilă. Constituţia României prevede o singură posibilitate pentru declanşarea de alegeri anticipate, şi anume prin dizolvarea Parlamentului, o variantă ce pare irealizabilă acum.

Art. 89 din legea fundamentală stipulează că Parlamentul poate fi dizolvat de preşedintele României într-o singură situaţie: dacă nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. Iar dizolvarea de către preşedinte se poate face numai în urma consultării preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare. Ce înseamnă asta?

Că, în perioada următoare ar trebui să avem întâi fie o demisie, fie o demitere a Guvernului. Or, la orizont nu există nici intenţia Guvernului Tudose de a demisiona, nici perspectiva unei demiteri a Cabinetului care să genereze, la rându-i, o ipotetică situaţie declanşatoare de alegeri anticipate. Opoziţia nu poate “trânti” Guvernul. Iar majoritatea PSD-ALDE nu are, e clar, niciun interes în acest context să-şi doboare Cabinetul şi, în plus, e greu de crezut că ar recurge la a doua moţiune de cenzură împotriva propriului Guvern, în mai puţin de un an, pentru că s-ar decredibiliza în faţa propriului electorat şi şi-ar şubrezi încrederea.

S-a luat în calcul şi ideea forţării de alegeri anticipate prin demisia parlamentarilor Opoziţiei. O acţiune tot fără finalitatea scontată – o dovadă fiind faptul că, în ultimii ani, această soluţie a mai fost luată în calcul, dar a rămas doar la nivel declarativ. Pentru că această procedură nu este prevăzută nici în Constituţie, nici în vreo lege organică. Singurul efect al unei astfel de măsuri – iar asta, în cazul în care, prin absurd, ar demisiona toţi parlamentarii Opoziţiei şi alături de ei, şi parlamentari ai Puterii, pentru ca procentul demisionarilor să depăşească 50% – ar fi o lipsă a cvorumului şi, deci, un blocaj în activitatea de legiferare a Parlamentului. Personal, nu cred că vreun partid îşi va asuma o astfel de situaţie şi nici că şi-ar putea obliga toţi parlamentarii să renunţe la mandat. În situaţia în care ar fi demisii din Parlament, eventual s-ar putea ajunge la alegeri parţiale. Ceea ce nu ar rezolva problema de fond, şi anume înlocuirea actualei majorităţi parlamentare.

Apoi, dacă s-ar ajunge, ipotetic, la declanşarea alegerilor anticipate, nu poate oferi nimeni asigurări că partidele din Opoziţie vor convinge electoratul de dreapta să participe la vot şi să le dea puterea şi că, după alegeri, vom avea o altă majoritate parlamentară. Să ne amintim rezultatele de la votul pentru parlamentare, din decembrie 2016. La Camera Deputaţilor: PSD, 45,47%, PNL, 20,04%, USR, 8,87%, UDMR, 6,18%, ALDE, 5,62%, iar PMP, 5,34%. Deci, majoritatea PSD şi a sateliţilor săi e clară. La fel în cazul Senatului, unde PSD are 45,67%, PNL, 20,41%, USR, 8,92%, UDMR, 6,24%, ALDE, 6%, iar PMP, 5,65%. Să ne amintim apoi de prezenţa la vot, în decembrie 2016:  39,49%, mai mică decât la alegerile din 2012, când au ieşit la vot 41,27%. Şi să avem în calcul faptul că electoratul de bază al PSD şi al satelitului său, ALDE, nu e deranjat de derapajele de la regulile statului de drept, nu e sensibil la teme ca anticorupţia, integritatea ori independenţa Justiţiei şi nu rezonează la atenţionările ambasadelor occidentale.

Singura armă – inegală – în faţa abuzurilor Puterii este opoziţia în stradă. Căreia i se poate alătura Opoziţia din Parlament. Dar să nu aşteptăm rezultate miraculoase, pentru că orice iniţiativă se va lovi de interesele monolitului Puterii. Lucrurile s-ar putea schimba dacă vor exista condamnări în Justiţie pe numele liderilor Puterii care au procese penale pe rol, ceea ce ar fi de aşteptat să restarteze şi agenda coaliţiei de guvernare. Până atunci, însă, la orizont se văd încă trei ani cu nori negri, cu ameninţări serioase la adresa statului de drept şi a democraţiei.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News