Duo Mihăilescu: „Când interpretăm la pian la patru mâini, lumea ne percepe ca şi cum am fi doar unul”

Manuela Iana și Dragoș Mihăilescu. Sursă foto: Filarmonica Banatul

Formează un cuplu nu doar în viață, ci, de aproape 30 de ani, și pe scenă. I-a adus la aceeași claviatură un bis care le-a fost cerut după un recital în Germania unde fiecare cântase solo. De atunci, recitalurile de pian la patru mâini fac parte din repertoriul lor. Duo Mihăilescu, așa sunt cunoscuți de publicul meloman – din țară, dar și din străinătate – pianiștii timișoreni Manuela Iana și Dragoș Mihăilescu, deși fiecare are și o carieră solo. De o vreme, urcă pe scenă nu doar în doi, ci, uneori, întreaga familie, fiii lor, Dinu și Ioan, fiind, de asemenea, pianiști.

Pentru că formează un duo inseparabil, i-am invitat și la interviu împreună. Am vorbit despre familia de pianiști Mihăilescu, despre modul în care a ajuns pianul să devină însăși viața lor, despre drumul profesional pe care l-au parcurs și, desigur, despre muzică. Un interviu în care Manuela Iana și Dragoș Mihăilescu se completează ca un tot unitar, așa cum o fac pe claviatură.

 

„Dacă băieţii noştri ar fi cântat la alte instrumente, poate că ar fi fost mai uşor de închegat o formaţie camerală”

CV Manuela Iana Mihăilescu

Absolventă a Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, este profesor universitar dr. habil la Catedra de pian a Facultăţii de Muzică a Universităţii de Vest din Timişoara și solist onorific al Filarmonicii Banatul din Timișoara. În anul 1993, a efectuat o specializare în domeniul interpretării la Real Conservatorio de Musica din Madrid (Spania).

Deţine Premiul I la Concursul „Dinu Lipatti” (Bucureşti, 1983).

A susţinut concerte cu orchestrele filarmonicilor din țară, dar şi recitaluri în ţară şi în străinătate, îndeosebi în duo pianistic cu Dragoş Mihăilescu (în Germania, Suedia, Spania, Elveţia, Franţa, Italia, Austria, Ungaria, Serbia, Grecia, Finlanda, Norvegia, Bulgaria, Portugalia). Tot împreună cu Dragoș Mihăilescu a înregistrat trei CD-uri cu piese pentru pian la patru mâini: Fr. Schubert şi J. Brahms (1998), un CD intitulat Dansuri, cu piese de R. Schumann, J. Brahms, A. Dvorak, Ed. Grieg, C. Silvestri (2006) şi CD-ul Duo Mihăilescu: Schubert/Brahms/Rahmaninov (2008).

A susţinut recitaluri şi a predat cursuri de măiestrie în Spania, Italia, Finlanda, Norvegia, Bulgaria, Portugalia și România.

Este director artistic al festivalului Zilele Muzicii la Oravița, aflat la a XIV-a ediție.

(Sursă CV: Festivalul „George Enescu”)

Am putea spune că în familia Mihăilescu, toată lumea cântă… la pian. Doamnă Manuela Iana Mihăilescu şi domnule Dragoș Mihăilescu, veţi avea, în 18 aprilie, un concert la Filarmonica Banatul, apoi unul în Bucureşti, la Ateneu, unde veţi urca pe scenă – din nou – împreună cu fiii dumneavoastră, Dinu şi Ioan. Cred că sunteţi o premieră în lumea muzicală contemporană. Mai este undeva o familie de pianişti care să concerteze împreună?

Dragoş Mihăilescu: În lume nu ştiu, dar în România nu am mai auzit de o astfel de familie – şi vorbesc de pianişti profesionişti, nu de amatori. În România, putem intra în competiţie cu familia pianiștilor Valentin și Roxana Gheorghiu, dar dânşii o au ca fiică doar pe Valentina, aşa că sunt doar trei pianiști concertiști în familie. Dacă băieţii noştri ar fi cântat la alte instrumente, poate că ar fi fost uşor de închegat o formaţie camerală. Dar patru pianişti… chiar e o problemă. Chiar şi pentru vecinii din bloc a fost o mare problemă… (râde)

 

„Muzica presupune tocmai un nivel ridicat de comunicare pe toate nivelele”

Melomanii vă cunosc mai cu seamă ca Duo Mihăilescu. De când concertaţi în duet?

Manuela Iana Mihăilescu: Avem deja o experienţă bogată. În 1991, la un recital din Germania la care am cântat fiecare dintre noi solo, am dat un bis împreună – o piesă la patru mâini, care a avut mare succes. Atunci ne-am gândit să evoluăm și împreună pe scenă. Mai ales că există un bogat repertoriu pentru pian la patru mâini şi pentru două piane. De atunci, cântăm în duo – recitaluri, când exista un singur pian în sală, dar şi la două piane, lucrări mai ample, cu orchestră sau fără. Experienţa aceasta ca duet – deja bogată, aşadar –  nu ne-a împiedicat nici pe mine, nici pe Dragoş să cântăm şi concerte solo, în tot acest timp.

La Filarmonica Banatul evoluăm frecvent ca duo, fiind formație camerală oficială a Filarmonicii, dar am avut deja mai multe concerte de familie în… patru. Şi fiii noștri evoluează pe scenă ca soliști, dar şi în ansambluri camerale. Dinu are acum o formaţie de duo pianistic cu Philippe Boaron, în Elveţia, Duo Oxymore. Ei au imprimat deja un CD și concertează împreună în străinătate. Ioan este pasionat și el de integrarea pianului în ansambluri de muzică de cameră.

 

Pentru publicul profan, care e diferenţa între aceste două tehnici: interpretarea la patru mâini sau la două piane?

Dragoş Mihăilescu: Pentru ambele tehnici sunt lucrări de amploare și lucrări de mare finețe. Diferența este că atunci când se spune: pian la patru mâini – cei doi interpreți cântă la același pian, pe când la două piane…ghiciți? … cei doi cântă la două piane separate. Bineînțeles că la două piane fiecare se poate desfășura mai liber pe toată claviatura, poate e mai spectaculos pentru public. La același pian ești puțin mai înghesuit, dar percepi mai bine intențiile celuilalt, e o ambianță mai intimă, iar sonoritatea este mai compactă.

 

S-ar putea cânta la patru mâini dacă nu ar exista o comuniune între solişti şi în afara scenei?

Dragoş Mihăilescu: E posibil să nu fie o comuniune perfectă între pianiști, dar nu se ajunge la nivelul de interpretare dorit. Muzica în ansamblu presupune tocmai un nivel ridicat de comunicare pe toate nivelele.

Manuela Iana Mihăilescu: Când interpretăm lucrări la patru mâini, lumea ne percepe ca şi cum am fi doar unul. Avem mai multe articole de presă care se referă la acest lucru. Da, trebuie să existe o comuniune pe toate nivelele, şi sufletesc, şi spiritual, şi mai ales profesional ca să se poată transmite prin piesa interpretată existenţa unui singur spirit călăuzitor. Fiecare dintre noi poate avea o personalitate distinctă. Este normal. Dar, cu toate acestea, fiecare piesă muzicală trebuie interpretată ca un tot unitar. Dacă nu există o colaborare strânsă între cei doi pianişti, publicul simte și nu reuşeşte să perceapă lucrarea ca pe un tot integral. Și această colaborare se realizează prin numeroase repetiții prealabile sau/și prin afinități profunde între interpreți.

Manuela Mihăilescu. Foto: Florin Ianas

„O anumită linişte şi o anumită spiritualitate înaltă există în tot ceea ce a compus Bach”

Preferinţele muzicale sunt comune?

Manuela Mihăilescu: Ne completăm prin afinitățile muzicale pe care le avem fiecare.

Dragoş Mihăilescu: Avem așadar şansa de a nu fi copia ,,xerox” a celuilalt. (râde)

 

Aveţi un compozitor preferat?

Manuela Iana Mihăilescu: Nu putem spune că avem unul preferat. Toţi compozitorii valoroși, de la cei din baroc până la cei din contemporaneitate, ne interesează. E adevărat, poate nu toate lucrările lor, în aceeaşi măsură. Nu putem spune nici că ne orientăm doar asupra unui anumit stil, fie el clasic, romantic, modernist etc. Abordăm orice tip de lucrare valoroasă şi ne adaptăm noi (interpreții) cerințelor compozitorilor. Astfel ajungem să îi înțelegem și să îi iubim pe fiecare pentru ceea ce ne dăruiesc prin muzica lor.

Dragoş Mihăilescu: Dintre compozitorii pe care i-am cântat, Franz Schubert ar fi poate cel mai potrivit din punct de vedere al interpretării la patru mâini. Toate lucrările lui sunt de o complexitate deosebită şi nu există o diferenţă de importanță, de supremație între cei doi parteneri pe claviatură. Lucrările lui Schubert sunt orchestrale, iar dialogul pianiștilor dă impresia unui organism foarte închegat.

 

Aţi înregistrat o integrală a pieselor pentru pian la patru mâini şi la două piane de Wolfgang Amadeus Mozart.

Manuela Iana Mihăilescu: Da, în anul aniversar W. A. Mozart, în 2006, când au fost 250 de ani de la naşterea sa, am făcut integrala lucrărilor sale pentru pian la patru mâini și două piane, în recitaluri şi concerte.

Am făcut însă şi o serie de recitaluri Schubertiade şi am înregistrat pe două discuri piese de Schubert.

Am înregistrat trei CD-uri până acum: pe unul avem înregistrat Schubert şi Brahms, pe cel de al doilea Dansuri din muzica clasică (în care apare și Brahms), iar pe cel de al treilea CD – piese de Schubert, Brahms şi Rahmaninov. Dacă ar fi să vorbim deci despre preferinţe pentru anumiți compozitori în alegerea repertoriului nostru, poate că aceştia ar fi. Dar totuși, nu exclusiv…

 

L-am auzit într-un interviu pe fiul dumneavoastră, Dinu, spunând că în familie se ascultă Bach, că le puneaţi în copilărie înregistrări și filmări cu Glen Gould cântând Bach. De ce Bach?

Manuela Iana Mihăilescu: Bach aduce atât rigoare, cât şi bogăţie spirituală. Muzica lui pătrunde direct în suflet, dar şi în gândire. Nu știu cum o percepeau fiii noștri la o vârstă atât de fragedă, dar faptul că țin minte că ascultau spune deja mult… O anumită linişte şi o anumită spiritualitate înaltă există în tot ceea ce a compus Bach.

 

„Lipatti i-a urmărit destinul lui Dinu”

V-aţi dorit ca şi copiii să ajungă pianişti, i-aţi format în sensul acesta sau, pur şi simplu, s-a întâmplat?

Manuela Iana Mihăilescu: Dinu a fost predestinat, aş spune, prin numele său. Noi l-am avut model – şi îl avem încă – pe Dinu Lipatti. Aşa că primul venit pe lume a primit numele marelui pianist. Acum, fiul nostru Dinu chiar ne-a mărturisit că încearcă să se desprindă de această legătură de nume și să își contureze propria personalitate. Dar Lipatti i-a urmărit destinul.

Într-adevăr, destinul… Dinu a studiat la Conservatorul din Geneva, unde, în anii ’40, a predat celălalt Dinu, Lipatti.

Manuela Iana Mihăilescu: Da… Noi l-am îndrumat pe calea muzicii, dar el a fost cel care a ales. După doi ani de studiu la Universitatea Națională de Muzică din București a ales să meargă în Elveția, să studieze la Haute Ecole de Musique din Geneva (unde a predat pian Dinu Lipatti), cu profesorul Dominique Weber. A realizat și o specializare cu pianistul Cedric Pescia. Și apoi a rămas acolo pentru a-și împlini destinul…

În schimb Ioan, care este cu zece ani mai mic decât Dinu, va termina anul acesta Master II la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, la clasa pianistului Boldizsár Csíky. În copilărie am vrut să-l îndrumăm spre violoncel, dar conjunctura nu a fost bună: atunci, în clasa I nu se primeau înscrieri la Liceul de Muzică „Ion Vidu” decât pentru pian şi vioară, iar el a spus: „Vioară, nu”.

 

Ioan rămâne în ţară?

Manuela Iana Mihăilescu: Da, aşa a ales din anul I de licenţă. A avut însă o mobilitate Erasmus la Universitatea de Muzică „Frederich Chopin” din Varşovia. Își finalizează studiile în țară și a spus că rămâne aici, pentru că şi în România este nevoie de muzicieni…

Dragoș Mihăilescu. Foto: Filarmonica Banatul

„Am fost trimis la ore de pian, să învăţ şi eu bunele maniere”

CV Dragoş Mihăilescu

Dragoș Mihăilescu este solist-concertist al Filarmonicii Banatul din Timișoara. A studiat pianul la Liceul de Artă „Ion Vidu” din Timişoara şi apoi la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. Din anul 1990 este şi cadru didactic asociat la Facultatea de Muzică a Universităţii de Vest din Timişoara. Din anul 2012 este doctor în muzică, doctoratul fiind susținut la Universitatea Națională de Muzică din București.

A susţinut recitaluri şi concerte cu orchestrele simfonice ale celor mai importante centre muzicale ale ţării. Are o bogată activitate în genul muzicii de cameră. A concertat atât în ţară, cât şi în străinătate: Italia, Bulgaria, Ungaria, fosta Uniune Sovietică.

Alături de soţia sa, Manuela Iana Mihăilescu, a susţinut recitaluri la patru mâini şi la două piane în ţară, dar şi în Germania, Spania, Franţa, Elveţia, Italia, Austria, Grecia, Serbia, Ungaria, Suedia, Finlanda, Norvegia, Bulgaria și Portugalia.

Dragoș Mihăilescu a făcut parte din juriul unor concursuri naţionale şi internaţionale: Concursul internaţional de pian de la Braşov (ediţiile 1994, 1995) şi Concursul internaţional de pian Ella Philipp, Timişoara, 2008.

A fost director artistic al Festivalului ArteORA, în 2018.

A predat cursuri de măiestrie de pian în România, Norvegia, Finlanda, Italia, Spania și Portugalia.

A obţinut Premiul I la ediţiile concursului naţional din 1981, 1983, 1985, 1987, 1989, ca solist sau în formaţii de muzică de cameră. A fost premiat pentru cea mai bună interpretare a Sonatei a III-a pentru vioară și pian în caracter popular românesc de George Enescu, la Concursul naţional „Gheorghe Dima” Cluj-Napoca (1985).

(Sursă CV: Filarmonica Banatul)

Părinţii dumneavoastră, domnule Dragoş Mihăilescu, au fost medici. Ei v-au cultivat dragostea pentru muzică? Sau aţi avut un model în familie?

Dragoş Mihăilescu: Mama mea şi-ar fi dorit să cânte la pian; exista în familia lor, la Banloc, o pianină August Forster. Din motive pe care nu le ştiu, nu a putut însă urma cursurile de pian. În familia noastră fratele meu a început orele de pian, la Sânnicolau Mare. Apoi am urmat eu. Am început cunoștința cu claviatura pianului pe o stradă din așa numita „Comuna germană”, cu domnişoarele Artz, două surori care aveau studii la Viena şi care dădeau ore particulare. Astfel am fost și eu trimis la ore de pian, cum era moda veche – să învăţ şi eu bunele maniere (râde). Însă când am ajuns în clasa a II-a, progresând evident în studiul pianului, părinţii mei au fost sfătuiţi să mă dea la o şcoală de muzică. Am fost iniţial la Şcoala Generală nr. 7, în Piaţa Bălcescu, iar după-amiaza mergeam pe strada E. Ungureanu, unde acum e Şcoala Populară de Artă şi unde atunci era Şcoala de Muzică şi Arte Plastice. Din clasa a V-a am continuat studiul la Liceul de Muzică „Ion Vidu” – tocmai se terminase clădirea nouă și am putut beneficia de faptul că puteam învăța toate materiile la un liceu cu specialitate pe muzică. Am mers apoi la București, la Conservator și, după absolvire, iată-mă pianist la Filarmonica Banatul din Timișoara Și, de câțiva ani buni, solist concertist.

Ştiţi că în Sânnicolau Mare – unde cei doi medici Mihăilescu au profesat o vreme –, şi acum după mai mult de 40 de ani, se vorbeşte cu respect, cu admiraţie de ei?

Dragoş Mihăilescu: Mă bucur să aud asta. Părinţii mei au terminat Facultatea de Medicină în Timişoara. După absolvire, prin anii ’50, au luat un tren spre Sânnicolau Mare… de unde nu au mai plecat decât când s-au pensionat. Adică, după vreo 40 de ani. Pe vremea aceea, Spitalul din Sânnicolau Mare îngrijea toată zona aceea de frontieră, iar pacienţii nu erau trimişi imediat la Spitalul Judeţean, la Timişoara. Tatăl meu a fost un prahovean pasionat de meserie şi curajos.

 

Era chirurg, nu?

Dragoş Mihăilescu: Da. Şi era foarte apreciat profesional. Era în permanentă legătură cu profesorii din specialitate, cu foștii lui colegi din Timişoara. A finalizat chiar și doctoratul în medicină, care pe atunci era o dovadă a preocupării deosebite în domeniu. Iar mama mea a fost medic ginecolog și a adus pe lume mulți copii ai căror mame își aduc și astăzi aminte de ea cu respect și recunoștință.

 

Doamnă Manuela Iana Mihăilescu, sunteţi şi dumneavoastră copil de medici.

Manuela Iana Mihăilescu: Tatăl meu a fost medic. Mama, nu, mama a fost profesoară de matematică.

 

În familia dumneavoastră,  la Oraviţa, a mai cântat cineva la pian?

Manuela Iana Mihăilescu: În familia din partea tatălui erau pasionaţi de muzică. Tatăl meu a  învăţat să cânte la acordeon de la o verișoară mai mare. Dar nu a fost decât un hobby, cântau, cum se spune ,,după ureche”. La fel ca bunica mea, tatăl meu avea talent muzical și voce frumoasă – încă are, o voce de bas.

Când am apărut eu pe lume, ei şi-au dorit să urmez Şcoala de Muzică din Oraviţa. Când am fost în clasa I, mi-au cumpărat un pian Stelzhammer. Am fost o elevă foarte silitoare. Studiam cu plăcere și nesilită de nimeni. Am venit la Timişoara la Liceul „Ion Vidu” și apoi am continuat la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București. Și după ani și ani am devenit profesor universitar abilitat (adică conducător de doctorat) la Facultatea de Muzică și Teatru a Universității de Vest din Timișoara.

 

Studiul la pian răpeşte o parte din copilărie. Aţi privit cu jind spre copiii care se jucau pe stradă, în parcuri?

Manuela Iana Mihăilescu: Eu, niciodată.

Dragoş Mihăilescu: Eu am mai suferit când îmi vedeam prietenii jucându-se fotbal pe stradă, în timp ce eu trebuia să-mi fac programul de studiu. Dar nu a fost, totuşi, o problemă. Iată, am supravieţuit…(râde).

 

„E emblematic pentru o Filarmonică să afişeze un pian de calitate”

Acum, la Filarmonica Banatul, cântaţi pe un pian Steinway.

Dragoş Mihăilescu: Am amintiri frumoase cu acest pian Steinway, eu l-am ales, în Germania, la Hamburg. E cumva un copilaş al meu.

Manuela Iana Mihăilescu: Noi, acasă, avem două piane Bösendorfer de care suntem foarte mulțumiți, mai ales că au rezistat la studiul a patru pianiști…

Pianele au evoluat foarte mult, aţi văzut ce explozie de tipuri de piane şi pianine e în ultima vreme. A apus epoca pianelor vechi, de tip vienez, şi e foarte bine aşa, pentru că acum sălile de concert sunt mari, iar pianele trebuie să aibă o rezonanţă care să umple aceste săli. Steinway-ul de care spuneţi, de la Filarmonică, este de acest tip D, cel mai mare ca dimensiuni și cel mai calitativ.

Dragoş Mihăilescu: Da, e necesar, e emblematic pentru o Filarmonică să afişeze un pian de calitate.

 

Steinway e un fel de „perlă a coroanei”?

Dragoş Mihăilescu: Este un brand care s-a afirmat prin înaltă calitate şi care îşi menţine poziţia. Deşi există o concurenţă foarte strânsă cu firmele Yamaha, cu Bösendorfer, cu Bechstein, aş spune că Steinway încă deţine supremaţia.

 

În concerte nu aveţi probleme de acomodare când trebuie să cântaţi la alte piane pe care nu le „cunoaşteţi”?

Manuela Iana Mihăilescu: Făcând aceasta de atâţia ani, ne-am obişnuit. Este necesar să ne acomodăm. Şi nu e vorba doar despre pian, ci şi despre acustica sălii, despre capacitatea sălii. Sunt multe aspecte care concură la reuşita unui concert.

Da, din păcate noi, pianiştii, suntem singurii care nu putem lua cu noi instrumentul muzical la care cântăm. Deşi unii mari pianişti – Vladimir Horowitz sau Arturo Benedetti Michelangeli – îşi transportau pianul lor personal la concerte. Dar aceasta implică enorme costuri; în plus, e necesar să fie alături şi acordorul care întreţine acel pian.

Dragoş Mihăilescu: Noi am avut ,,şansa” să nu avem aceste complicaţii. (râde)

 

Festivalul Zilele Muzicii la Oravița a fost un pionierat”

Doamnă Mihăilescu, sunteţi director artistic al festivalului Zilele Muzicii la Oravița. De ce un festival de muzică clasică într-un orăşel – e adevărat, o localitate care a înflorit în epoca Imperiului Habsburgic, care a avut un teatru construit, după modelul Burgtheater-ului din Viena, la începutul secolului XIX, inaugurat chiar de Împăratul Francisc I  – dar, totuşi, un orăşel fără filarmonică, fără operă…

Manuela Iana Mihăilescu: În primul rând, pentru că sunt nascută la Oraviţa. Familia mea a trăit acolo, tatăl meu locuiește acolo. În localitate a fost o şcoală de muzică şi mulţi copii talentaţi de acolo au mers mai departe pe linia muzicii.

Teatrul, bineînţeles, este emblematic pentru ceea ce s-a întâmplat la sfârşit de secol XIX, început de secol XX. Sper să fie refăcut, este în proces de restaurare prelungită…

Când am luat decizia de a organiza acest festival – în fiecare an, în luna august –m-am gândit şi la faptul că acest teatru – pe unde au trecut George Enescu şi Mihai Eminescu – are o anumită amprentă a culturii. Mă gândeam să formăm un public și cu cei din generaţiile de acum, care nu sunt foarte preocupați de muzica clasică, dar care, atunci când au venit la concerte, şi-au dat seama că muzica poate aduce bucurie oricui. Când am început, în anul 2008, chiar a fost un pionierat şi ne-am bucurat că am reuşit să formăm acolo un public al festivalului. Au venit la concerte persoane şi din Timişoara, din Reşiţa, chiar străini care erau în zonă. Am iniţiat şi cursuri de măiestrie pentru pian, pentru vioară, pentru canto, iar aceasta cred că a contribuit şi mai mult la emulaţia din zilele acelea, de aceea am şi numit manifestarea Zilele muzicii. Au fost 13 ediţii, cu pauză de doi ani din cauza pandemiei de covid. În 2021 nu am făcut festival, ci doar cursuri de măiestrie de pian cu studenţi şi elevi din toată ţara şi chiar şi din străinătate.

 

„În momentul în care eşti interpret, nu eşti acelaşi consumator de artă ca unul obişnuit”

Faceţi artă de mulți ani. Sunteţi şi consumatori de artă? Mergeţi la teatru, la operă, la expoziţii, la concerte?

Manuela Iana Mihăilescu: În momentul în care eşti interpret, nu eşti acelaşi consumator de artă ca unul obişnuit. Te hrăneşti foarte mult cu ceea ce faci, cu studiul tău, cu felul în care interpretezi şi te preocupi pentru aceasta. Bineînţeles că suntem deschişi şi la alte forme de artă, dar nu suntem un public care să fie prezent la fiecare eveniment cultural. Ar fi și dificil, la oferta care este acum în lumea culturală. Ne interesează nu doar să fim prezenți la evenimente, ci şi felul în care se produc aceste evenimente, artiştii care sunt implicaţi și mai ales dacă avem de câştigat participând. Găsim timp și interes, bineînțeles, pentru tot ceea ce este valoros şi ne hrăneşte spiritual.

 

Într-o familie de pianişti se ascultă şi alt gen de muzică decât cea clasică?

Dragoş Mihăilescu: Am trecut şi prin faza aceasta, dar acum destul de rar.

Manuela Iana Mihăilescu: E normal ca fiii noștri să fie mai informați pe aceste paliere (râde)

Dragoş Mihăilescu: În tinereţe aveam şi noi formaţii preferate, pe care, ani de zile după aceea, şi copiii noştri le-au apreciat. De exemplu Yes, Pink Floyd, Queen, Deep Purple.

Manuela Iana Mihăilescu: Care, între timp, au devenit ,,clasici”… Și fiii noştri îi ascultă acum cu multă plăcere.

 

O destinaţie de vacanţă preferată aveţi?

Manuela Iana Mihăilescu: Pentru mine, e o localitate în Grecia, în care am fost ani de zile în interes de serviciu, şi care ne-a cucerit pe amândoi: Limni. Acolo, un prieten al nostru, tot pianist, a construit un teatru în aer liber, pe malul mării. E un loc minunat, pe insula Evia. Am avut vacanţe foarte frumoase, îmbinate cu festivalurile la care participam.

Dragoş, în schimb, preferă zonele nordice: Suedia, Norvegia, Finlanda.

Sunt multe locuri în Europa care ne plac, în care însă nu am mers pentru vacanţe, ci mai ales pentru concerte sau masterclass-uri. Ne-am bucurat să vizităm acele orașe sau ținuturi și să cunoaştem oameni ai locului.

Dragoş Mihăilescu: Îmi amintesc de o călătorie memorabilă la Bonn, unde nu am parcat bine maşina şi am plecat să vizităm Casa lui Beethoven, iar când ne-am întors nu mai era maşina. O luase Poliția și a dus-o într-o curte la marginea orașului. O amintire de neuitat! (râde)

 

Aţi fost la concerte, la concursuri în străinătate, înainte de 1989?

Dragoş Mihăilescu: Paşaportul era pe atunci la Consiliul Culturii sau la Securitate… Am fost totuși în URSS de două ori, în Bulgaria, în Ungaria, Polonia, dar şi în Italia, mai ales în turnee cu violoncelista Alexandra Guțu.

Manuela Iana Mihăilescu: Abia după 1900 am putut să circulăm nestingheriți şi să facem carieră internaţională.

 

Şi nu v-a tentat ideea de a rămâne în străinătate?

Dragoş Mihăilescu: Asta presupunea un mare neajuns adus familiei. Copiii nu erau pe atunci, dar erau părinţii. Nici părinţii mei nu au rămas atunci când au avut ocazia să o facă. Era prin 1965, când au fost în Germania. La întoarcerea în România, în vamă au fost întrebaţi: „Sunteţi medici şi veniţi din Germania?!”. Atunci, o carieră medicală oferea o perspectivă financiară absolut spectaculoasă. Au ales să revină în ţară pentru că aici le-a fost familia. Aceasta este, cred, şi în cazul nostru. E un mod de a gândi simţind lucrurile.

Manuela Iana Mihăilescu: Nici după 1990, când am putut călători și am putut vedea cum se trăieşte oriunde în lume – experienţe care ne îmbogăţesc – nu am luat în calcul o astfel de variantă. Dacă m-am născut aici, aceasta presupune ceva…

Dinu, Manuela, Dragoș și Ioan Mihăilescu. Foto: Arhivă personală

„Copiii sunt cea mai mare bogăţie pe care o avem”

Dacă ar fi să o luaţi de la capăt şi aţi putea aţi reaşeza ceva în destinul dumneavoastră, aţi schimba ceva?

Dragoş Mihăilescu: Probabil, aş schimba ceva, dar tot legat de muzică mi-ar fi viaţa. Nu pot să vă spun ce, pentru că, dacă vă dezvălui, nu o să se mai întâmple. (râde)

Manuela Iana Mihăilescu: Nu ştiu dacă aş schimba ceva. Poate aş alege încă ceva din ceea ce înseamnă muzică sau arte, poate aş merge pe mai multe direcţii decât am putut să o fac în viaţa aceasta. Până acum. Nu pot spune, însă, că aş alege altă meserie sau că nu mi-aş face o familie.

Dragoş Mihăilescu: Sau să nu mă întâlneşti pe mine. (râde)

Manuela Iana Mihăilescu: (râde) Da! Iar copiii sunt cea mai mare bogăţie pe care o avem. Sunt fericită că am putut îmbina cariera de pianistă și profesor cu cea de mamă. Cred că a fi mamă este o experiență greu de egalat. E minunat să o trăiești.

 

Sugestii de lectură: 

 

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

4 Comentarii

  1. 11 august 2023

    […] Duo Mihăilescu: „Când interpretăm la pian la patru mâini, lumea ne percepe ca şi cum am fi do… […]

  2. 15 septembrie 2023

    […] Duo Mihăilescu: „Când interpretăm la pian la patru mâini, lumea ne percepe ca şi cum am fi do… […]

  3. 22 septembrie 2023

    […] Duo Mihăilescu: „Când interpretăm la pian la patru mâini, lumea ne percepe ca şi cum am fi do… […]

  4. 3 noiembrie 2023

    […] Duo Mihăilescu: „Când interpretăm la pian la patru mâini, lumea ne percepe ca şi cum am fi do… […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.