Drumul către 1989 – 1991

Atunci când discutăm revoluțiile din 1989, trebuie să ne referim și la eșecul științelor sociale din Occident de a anticipa sau prezice colapsul leninismului ca sistem mondial. Eșecul nu trebuie văzut ca universal.

 

Anumiți autori, printre care Ken Jowitt și Leszek Kołakowski, insistaseră demult asupra descompunerii morale și culturale a regimurilor de tip sovietic și asupra declinului atracției stimulator-mobilizatoare, carismatice a crezului oficial.

Drumul către 1989 – 1991 a fost pregătit de activitățile mai puțin vizibile, adesea marginale, dar determinante pe termen lung, a ceea ce numim societate civilă: Solidaritatea în Polonia, Carta 77 în Cehoslovacia, grupurile neoficiale pacifiste, ecologiste și pentru drepturile omului din RDG, Opoziția Democratică din Ungaria.

Când examinăm ruinele leninismului, trebuie să evităm orice abordare unilaterală, monistă. Altfel spus, nu există niciun factor care explică în mod independent colapsul. În egală măsură, politica și economia, cultura și tensiunile sociale insolubile au concurat deopotrivă la erodarea iremediabilă a acestor regimuri. Însă ele nu au fost autocrații oarecare, ci și-au bazat singura pretenție de legitimitate pe „biblia” marxist-leninistă și, odată ce aura ideologică a încetat să funcționeze, întregul edificiu a început să se clatine.

Ele au fost, pentru a folosi termenul atât de relevant al sociologului Daniel Chirot, „tiranii ale certitudinii” și însăși diminuarea treptată a angajamentului ideologic în rândurile elitelor conducătoare – odinioară un adevărat entuziasm mesianic – a accelerat procesul de descompunere internă a regimurilor leniniste.

Într-un anumit sens, revoluțiile din 1989 au reprezentat o ilustrare ironică a faimoasei definiții a lui Lenin privind o situație revoluționară: cei de la conducere nu mai pot menține puterea prin vechile metode, iar cei conduși nu mai vor să accepte aceste metode. Ele au fost mai mult decât simple revolte, pentru că au atacat chiar fundamentele sistemelor existente și au propus o reorganizare completă a societății.

Este util, poate, să ne reamintim și că partidele comuniste nu erau la putere ca rezultat al unor proceduri legal-raționale. Nu alegerile libere le-au adus în poziții de conducere, ci ele și-au câștigat falsa lor identitate datorită pretențiilor ideologice (și teleologice) potrivit cărora ele reprezentau „avangarda” clasei muncitoare și, în consecință, aveau de îndeplinit o misiune de emancipare universală.

Odată ce ideologia a încetat să mai reprezinte o forță inspiratoare și membrii influenți ai partidelor conducătoare – produse ale sistemului de nomenclatură și, în același timp, beneficiari ai acestuia – și-au pierdut angajamentul emoțional față de promisiunile marxiste radicale, fortărețele leniniste au fost condamnate să se prăbușească.

Aici se cuvine să ne amintim de rolul efectului Gorbaciov. Într-adevăr, climatul internațional generat de undele de șoc ale politicii de glasnost și perestroika inițiate de Mihail Gorbaciov după alegerea sa ca secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în martie 1985, a permis o manifestare fără precedent a disidenței deschise și a mobilizării politice în Europa Centrală și de Est.

Deși este adevărat că, în primii doi ani de conducere (1985-1987), strategia lui Gorbaciov față de Europa de Est a fost aceea de a încuraja schimbări moderate în interiorul sistemului, fără a lua în considerare posibilitatea ca partidele comuniste să renunțe la pozițiile lor privilegiate, după 1988 lucrurile au început să se schimbe în mod considerabil.

Denunțarea de către Gorbaciov a perspectivei ideologice în politica internațională și abandonarea „perspectivei luptei de clasă” au schimbat principiile relațiilor dintre Uniunea Sovietică și Europa de Est. Doctrina Brejnev a suveranității limitate a fost practic abandonată exact la douăzeci de ani de la formularea ei, în august 1968, când a fost plăsmuită ca o justificare a înăbușirii Primăverii de la Praga (experimentul „socialismului cu față umană” al lui Alexander Dubček) de către trupele Tratatului de la Varșovia.

După cum spunea și o glumă care circula în 1988, la Praga și în alte capitale est-europene: Care este diferența dintre Gorbaciov și Dubček? Niciuna, dar Gorbaciov nu știe asta încă…

 

Articol publicat şi în Europa Liberă.

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.