Dincolo de prietenii, dincoace de amărăciune

Între multele și gravele lucruri petrecute în România ultimilor ani se numărăși distrugerea noțiunii de „prietenie literară”. Nu sunt absurd, nu-mi imaginez că artiștii / scriitorii au în genă datoria de a-și iubi semenii. Rivalitățile și inamicițiile au existat de când lumea.

Unele sunt înnăscute, altele dobândite. Se întâmplă ca, instinctiv, să nu-ți placă anumiți scriitori, deoarece simți că aparțin unui alt regn. Ca să dau un exemplu, n-aș fi stat vreodată la aceeași masă – presupunând că o astfel de situație ar fi fost posibilă – cu Ion Lăncrănjan, Vadim Tudor, Paul Anghel, Paul Everac, Eugen Barbu, Mihai Ungheanu. Și, în general, cu promotorii naționalismului, comunismului, antisemitismului, protocronismului, cu bătăușii din categoria Cezar Ivănescu ori cu mardeiașii Securității.

În schimb, m-am simțit minunat, începând cu a doua jumătate a anilor 1970 și tot deceniul al nouălea, alături de membrii grupării care începuse a fi numită „generația în blugi”. Nu era vorba de o banală, previzibilă solidaritate biologică. Ceea ce ne lega erau valorile. Gândeam la fel și reacționam asemănător în situațiile în care ne punea societatea. Aparatul represiv și cel ideologic ne dictau, într-un fel insidios, comportamentul și opțiunile. Pe de altă parte, Securitatea a contribuit la prieteniile noastre într-o proporție pe care n-o bănuia și, firește, n-o dorea. Ne găseam sprijin și motive în încurajare în cei apropiați ca vârstă, deoarece vedeam în asta o salvare. Cei dinaintea noastră („generația 1960”) se dăduseră (cu binecunoscutele excepții) de partea puterii, astfel încât era greu să reziști, de unul singur, tăvălugului ideologic.

Cu atât mai mult trebuie reamintit rolul unor Nicolae Manolescu, la București, Cornel Ungureanu și Livius Ciocârlie, la Timișoara, Al. Călinescu și Al. Zub, la Iași, ori Mircea Zaciu, Ion Pop și Marian Papahagi, la Cluj, decisiv nu doar în păstrarea ideii de normalitate și valoare, ci și în apărarea și sprijinirea efectivă a tinerilor scriitori. Cine uită acest lucru – și, vai, prea mulți o fac – își binemerită soarta. Constat cu un zâmbet amar că unii dintre confrații mei și-au construit imaginea unor Venus ieșind inocent din spuma mării, gata să fie preluați pe brațe și adulați de mulțimea tălăzuitoare a admiratorilor. Se înșală. Niciunul dintre succesele lor (atâtea câte au fost) n-ar fi existat fără sprijinul generos, constant, entuziast al celor menționați și-al altor câtorva.

O să-i dezamăgesc pe unii, dar am convingerea că suntem – ca și cei de dinaintea noastră, ca și cei de după noi – o generație de interpreți, nu de compozitori. Toate marile idei, teme și stiluri au fost deja abordate, ilustrate, epuizate. Nu cred, de pildă, că se va mai scrie vreodată despre iubire cu patosul, profunzimea, senzualitatea din Cântarea cântărilor. Nu cred că vor exista viziuni artistice mai complexe despre om și univers decât cele imaginate de Dante. Nu cred că abilitatea de a crea personaje a lui Shakespeare ori Cervantes va fi întrecută. Nu văd cine va mai scrie vreodată un „thriller romantic” de expresivitatea Mănăstirii din Parma a lui Stendhal. Și nici discursuri despre bolile sufletului de dimensiunea vivisecțiilor lui Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Flaubert, Faulkner.

Modelul cultural al lumii de azi e spectacolul de operă. Vastul repertoriu existent nu mai poate fi, pur și simplu, sporit. Am rămas undeva la nivelul secolului al XIX-lea, iar „originalitatea” vizează exclusiv interpretarea. „Muzical”, totul a fost spus. Succesul e dat de punerea în scenă, de calitatea orchestrației și a vocilor. A fi mare scriitor, azi, înseamnă să ai abilitatea și inspirația de a recombina – ca la cupajele de înaltă clasă – soiurile/genurile deja existente în pivnițele/rafturile bibliotecilor. Probabil că m-au deformat lecturile, dar un scriitor îmi place cu atât mai mult cu cât descopăr în el înrudirile cu marile familii ale literaturii. Mă dau în vânt după un bun cunoscător (și urmaș) al lui Thomas Mann, să zicem, dar mă plictisesc încercările de a epata cititorul exclusiv prin folosirea limbajului crud (ceea ce-mi arată că autorii n-au auzit de giganții Romei imperiale) sau experimentele de dragul experimentelor (ca și cum n-ar fi existat Laurence Sterne și Joyce, ori, mai aproape de noi, Georges Perec).

În acest context, e bine să-ți amintești de prieteniile dintre mari scriitori, despre nobilele solidarități care au lăsat urme adânci în memoria culturală. Două personaje cât se poate de diferite – Ezra Pound și Ernest Hemingway – rămân pentru mine un exemplu de ceea ce pot realiza niște artiști dedicați binelui suprem – cel al literaturii și al promovării valorilor. Am citit câteva cărți și zeci de studii despre ajutorul constant dat de Ezra Pound lui James Joyce în perioada când scria Ulysses. Dar scriitorul irlandez n-a fost singurul beneficiar al calităților extraordinare de „promotor” ale lui Pound. E, poate, exagerat să spunem că fără talentul lui de „agent cultural” nume precum T.S. Eliot, Marianne Moore, E.E. Cummings, Wyndham Lewis, William Carlos Williams, Malcolm Cowley n-ar fi fost ceea ce sunt. Probabil că și-ar fi croit oricum un drum – așa cum au făcut-o și Picasso, Jean Cocteau, Ford Madox Ford. Însă Pound le-a întins mâna în momentul când aceștia chiar aveau nevoie de sprijin – fie că era vorba de ajutor material ori de pana și relațiile lui în lumea presei și a editurilor.

Cu atât mai inacceptabilă e poziția de azi a unora dintre „răsculații” din Vatra Luminoasă (cum a început să li se spună). Atacurile imunde la adresa d-lui Nicolae Manolescu, a Uniunii Scriitorilor și a lui Gabriel Chifu sunt semne ale frustrării ajunse în fază terminală. Scriitorii care încearcă prin metode de mână forte să acceadă în funcții administrative joacă rolurile alocate pe vremuri lui Eugen Barbu și securiștilor din jurul său. Singura notă care lipsește din vehemența lor apoplectică e cea antisemită. În rest, învinuirile, împroșcările cu noroi, procesele de intenție sunt copiate la indigou după metodele scornite de comunisto-securiștii lui Ceaușescu.

Ceea ce-i unea pe Pound și Hemingway era, cum spunem, extraordinara generozitate și disponibilitate de a-și ajuta colegii. Eforturile supraomenești ale lui Pound de a obține burse, ajutoare, premii sau de a găsi editori pentru confrați au intrat în legendă. El n-a fost însă doar un Mecena sui-generis, ci a petrecut ore și zile corectând paginile prietenilor săi. I-a atras, de pildă, atenția lui Joyce asupra exceselor de limbaj „obscen” și nu s-a sfiit să elimine, unul câte unul, adjectivele afișate în exces în prozele lui Hemingway. La fel, i-a citit „la sânge” pe Conrad Aiken și Robert Frost, iar T.S. Eliot a omagiat public în el un „miglior fabbro” (așa cum Dante văzuse în occitanul Arnaut Daniel).

În cele din urmă, vremurile și politica i-au despărțit și pe cei doi. Unul o luase spre extrema stângă, altul, spre extrema dreaptă. S-a mers cu inamiciția atât de departe, încât Hemingway, tolănit la umbra unui hamac din Cuba lui Castro, a refuzat să semneze o petiție internațională de „amnistiere” a lui Ezra Pound. Nu s-au mai văzut niciodată. Hemingway i-a transmis, totuși, prin soția sa, Dorothy Shakespear, că citise și-i plăcuse The Pisan Cantos.

Mă întreb, fără prea mare nădejde, dacă vom mai avea vreodată, noi, scriitorii din Calea Victoriei, și cei din Vatra Luminoasă, vreun astfel de prilej. Și, mai ales, dacă merită efortul.

Articol publicat şi în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News