Pesediștii, acești brazilieni pe invers din Balcani

Acest text nu e în niciun fel vreo aluzie la afacerile din Brazilia și nici măcar la proprietățile din „țara cafelei” ale lui Liviu Dragnea. Comparația – PSD-Brazilia – se susține însă din altă perspectivă. Ceva mai neobișnuită poate, dar, în orice caz, funcțională ca o bună (re)sursă pentru reflecție.

Iată, pe scurt, despre ce ar fi vorba. S-a spus, decenii de-a rândul, că resursele umane ale Braziliei în materie de fotbaliști de calitate sunt așa de mari încât, dacă regulile forurilor internaționale de specialitate nu ar fi așa de drastice, pe lângă naționala Braziliei și simultan cu aceasta, pot exista cel puțin alte 3-4 posibile „naționale” de top care să fie alcătuite doar din jucători care provin din această țară.

Ei bine, în cu totul alt registru, și schimbând ceea ce este de schimbat – inclusiv unele semne, căci, în cazul termenului de comparație autohton, nu mai este vorba despre excelență, ci de perseverență mai degrabă sau, cu alte vorbe, despre o mediocritate care poate lua o mulțime de forme și care este invadantă –, se poate spune că „pepieniera” pesedistă, că solul politic pesedist sunt în stare să dea actanți pentru întreg spectrul politic de la noi.

O și face, de altfel, în mai multe moduri. Întâi, în chip subtil: doar cei naivi sau cei crispați-încăpățânați pot să nu vadă că scena noastră politică este mult balansată la stânga. Că regula jocului, moravurile, comportamentele punctuale, vocabularul politic sunt, în bună măsură, ștanțate de stânga. Că, fie și dacă ne uităm la dreapta, vom vedea adesea că acolo există un reflex mult mai firesc pentru gesticulație și comportament „de stînga”. Și lucrurile pot fi, mult timp și pe spații largi, duse în această discuție – despre stângismul dreptei românești. Una care, poate, ar merita un text distinct.

Lucrurile se întâmplă, în direcția acestei brazilenizări sui generis și la vedere însă. Chiar și aici: în mai multe feluri. Sau, ca să formulez altfel, pesediștii livrează și A și nonA în trepte, ceea ce avem recentissim fiind, până acum cel puțin, o culme a acestei cvasi-ubicuități politice a corpurilor politice extrase din PCR-FSN-PSD.

Câteva repere numai.

a. FSN avea, deopotrivă, o formulă retrograd-conservatoare și una așa-zicînd „reformistă”. Nu doar că din FSN  se desprinde – numindu-se tot FSN la început și, mai apoi, PD – facțiunea care va asigura combustie procentuală și politică pentru schimbarea de macaz din România în 1996, dar din interiorul acestui FSN provine și Traian Băsescu, cel care – până când nu ajunge să fie ceea ce este de câțiva ani încoace, Traian AntiBăsescu! – tulbură, în cele două mandate de președinte, ritmuri și obiceiuri politice omologate și mult verificate în timp de moștenitorii de drept, de pe diverse paliere, ai comuniștilor.

b. În timpul celui de-al treilea mandat și jumătate de președinte al lui Ion Iliescu, s-a spus adesea – și, ca orice exagerare, și aceasta avea un miez de adevăr – că adevărata opoziție la PSD-ul de atunci condus de Adrian Năstase o reprezintă (vai!) binomul Michael Guest – Ion Iliescu. Ca și acum în bună măsură, opoziția de atunci era anemică – și când folosesc acest termen încerc doar să fiu cât se poate de politicos.

c. Diversele desprinderi repetate de la matcă – sub sau fără acoperire – executate de entități politice care au stat, la un moment dat (și care, mai devreme sau mai târziu, revin acolo), în nucleul dur al acestei formule adânc nutrite de solul politic, social și, în sens larg, cultural autohton. Mă refer atât la dublajele partidelor istorice (gen Partidul Democrat Agrar din România sau la PNL-Brătianu-Cartof) din primii ani de după 1989, cât și la formule de „dizidență” soft: gen partidul lui Virgil Măgureanu, partidul lui Meleșcanu, partidul lui Gabriel Oprea. Toate acestea – dar și altele – nu au ieșit de pe marele „bulevard” politic fesenisto-comunisto-pesedist; cum se spune – doar au trecut strada, în misiune uneori.

d…, e…, f…, … m…

n. (să zicem „n” pentru ce avem acum, căci nu cred că seria acestor invazii și/sau metamorfoze s-a încheiat). Actualul PSD a fost în stare, stârnind mirarea lumii, precum și amuzamentul prelungit al euro în fața monedei noastre naționale, să dea în ultimele șase luni „cel mai bun Guvern” și să nu fie de acord cu el, doborându-și-l printr-o atât de caragialescă moțiune de cenzură. Dacă, până acum, PSD dădea regula la guvernare și punea (uneori, doar germenii, dar decisivi adesea) și un anume desfășurător pentru Opoziție, de data aceasta, odată cu moțiunea trecută peste Guvernul Grindeanu, avem un next level: pesediștii sunt atât de mulți și de puternici încât, în interiorul unui singur sistem de referință, mă refer acum la perimetrul Puterii, dau și regula, și negația ei.

Seria de mai sus conține, în fond, multe vești rele. Ele sunt rele pentru democrația liberală, pentru statul de drept, pentru o poziționare socială și politică (relativ) sănătoasă a României.

Dar sunt cîteva vești potențial bune. Iată două dintre ele:

1. Cu acest PSD, posesor de resurse nelimitate de absurd și de comic, Caragiale este veșnic.

2. Acum trei ani, Brazilia a fost făcută bucăți de o Germanie fără mamă, fără tată: 1-8, la Mondiale. Klaus Iohannis – marele jucător politic al acestui an – a fost recent în Germania.