Despre înseninarea grădinilor
Grădinile sunt mici Arcadii. În marginile lor, stângace şi modeste, timpul nu mai curge năvalnic, ci se aşază în făgaşul de nostalgie şi de dor al comuniunii cu umbrele. Aici moartea însăşi se înscrie în peisajul alcătuit de iarbă, de trandafiri şi de nori. Calmul vieţii se hrăneşte din acceptarea trecerii.
Grădinile sunt imaginile miniaturale şi tandre ale moşiilor ce adăposteau, cândva, Medelenii, Florica şi Miorcanii. Ele sunt ecoul, îndepărtat, al marilor vacanţe spre care se îndreptau cei de demult, ca spre un larg de mare vegheat de soarele speranţei. Conturul lor este alcătuit din materia visării, căci pragul ce le separă de lume este pragul reveriei muzicale şi parfumate.
Grădinile aduc cu sine, delicate şi lipsite de emfază, graţia saturată de tristeţe a anotimpurilor. Lipsite de întinderea parcurilor ce înconjurau, altădată, casele zidite spre a dura generaţii, ele sunt asemeni unui catren în care toate clipele singurătăţii se adună, spre a ne lumina atunci când totul pare întunecat. Ele întruchipează, cu desenul lor mişcător, ieşirea din captivitatea de automate a vieţilor noastre pustii.
Grădinile cresc o dată cu casele din care izvorăsc, ca o boare a dimineţii. Asemeni caselor, grădinile îşi au sufletul lor, acel suflet care, nepieritor, nu poate fi amuţit de moarte, ci numai de tăcerea uitării. Grădinile sunt pământul din care această dragoste a pământului natal izvorăşte, spre a ne a aminti că, dincolo de vuietul zilei, se află, mereu, sunetul limpede al fericirii modeste.
Grădinile îşi au muzica lor, o muzică pe care doar auzul educat de melancolie îl poate discerne, cu toată fragilitatea notelor ce se risipesc în văzduh. Iar în acest sunet cei care au fost şi cei care sunt, încă, se contopesc, ca într-un caier de fum desenat de o mână de copil pe cerul iernii. În acest sunet se poate simţi claritatea zâmbetului matern şi sclipirea serilor în care bunicii îmbătrânesc, acompaniaţi de carii ce sapă în vechile mobile, implacabil. Acest sunet este glasul în care alţii, peste ani şi ani, ne vor regăsi şi pe noi, preschimbaţi în nori şi în trandafiri mişcaţi de vânt.
Grădinile sunt raiul minuscul şi şui care îi adăposteşte, mereu, pe cei ce ne sunt alături: jocul câinilor noştri, alergând după vrăbii şi ţintind cerul, spre se risipi inocent, este fotografia, netrucată, a nevinovăţiei pe care ne este dat să o căutăm atât de departe, doar spre a o reîntâlni în vecinătatea simplă a existenţei noastre terestre. Şi cum ar arăta această amiază de primăvară eternă în care ne cufundăm,adesea, fără exuberanţa câinilor care, asemeni lui Milou, aşteaptă, răbdători, visele şi aventura dăruită zilelor lor?
Iar atunci când nimicul de beton şi de urât le invadează, atunci când oameni, flori, păsări şi câini le părăsesc, izgoniţi de timp şi de curgerea sa teribilă, atunci când golul le devoră, ca o pecingine, grădinile se transformă în substanţa de cuvinte şi de culori a amintirii, urcând spre cer cu graţia adolescentină a unui zmeu ce sfidează gravitaţia leneşă.
Pentru că grădinile nu pot muri, la fel ca şi casele cu care sunt una. Delicateţea lor modestă rezistă oricărui asalt al vremii, căci în înseninarea lor tandră se simte mişcarea dragostei care nu poate pieri, niciodată.
Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News