Despre comunicatul INS privind părăsirea timpurie a şcolii


Stefan Vlaston 2Din datele INS rezultă că 27,8% dintre elevi ar fi părăsit timpuriu şcoala. Dacă aşa stau lucrurile, cum de nu s-a redus numărul personalului din Învăţământ în aceeaşi proporţie? Cum de nu se alocă mai mulţi bani per elev, dacă sunt cu aproape o treime mai puţini elevi?

 

Comunicatul se găseşte pe site-ul INS, şi ridică mai multe semne de întrebare la care INS ar trebui să răspundă, pentru a-şi păstra credibilitatea. Cea mai frapantă informaţie este aceasta:

9. Gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei de vârstă şcolară la începutul anului şcolar 2015 – 2016 a fost de 72,2%”.

Prin populaţie şcolară înţelegem din nota de subsol nr 4: „Populaţia şcolară include numărul copiilor din învăţământul antepreşcolar (creşele), pe lângă învăţământul: preşcolar, primar şi gimnazial, liceal, profesional, postliceal şi de maiştri, iar în învăţământul superior, pe lângă studenţii de licenţă, sunt incluşi şi cursanţii din învăţământul universitar de master, de doctorat, învăţământul postuniversitar şi de la programele postdoctorale.”

Cifra, în sine, este cu totul alarmantă, de „cod roşu” în Educaţie, pentru că ar rezulta că 27,8% dintre elevi ar fi părăsit timpuriu şcoala. Dacă aşa stau lucrurile, cum de nu s-a redus numărul personalului din Învăţământ în aceeaşi proporţie, adică aproape cu o treime? Cum de nu se alocă mai mulţi bani per elev, dacă sunt cu aproape o treime mai puţini elevi? Mister! Obţinerea acestui procent presupune, totuşi, o discuţie. Iată informaţiile esenţiale din comunicat:

„1. La 1 ianuarie 2016, numărul persoanelor cu vârsta cuprinsă între 0-18 ani, care aveau domiciliul în România, a fost de 3976,5 mii

7. La începutul anului şcolar 2015/2016 populaţia şcolară era de 3.642.632.”

Cum populaţia şcolară cuprinde şi învăţământul postliceal şi de maiştri, iar în învăţământul superior, pe lângă studenţii de licenţă, sunt incluşi şi cursanţii din învăţământul universitar de master, de doctorat, învăţământul postuniversitar şi de la programele postdoctorale, tineri cu vârsta, de regulă, peste 18 ani, rezultă că populaţia şcolară cu vârsta între 0-18 ani este mai mică de 3,64 milioane.

Cum studenţi avem circa 450.000, în celelalte forme de învăţământ postliceal încă circa 150.000, rezultă că populaţia şcolară cu vârsta între 0-18 ani este de circa 3,04 milioane.

La creşe şi grădiniţe nu merg toţi copiii aflaţi între 0-3 ani, unii părinţi au posibilităţi să-i ţină acasă. Nu înseamnă că sunt în „abandon şcolar”, circa 500.000 de copii.

În concluzie, numărul de copii şi tineri, la care se raportează părăsirea timpurie a şcolii este de 3,47 milioane. 3,04/3,47 = 87,60%, departe de cei 72,2% cât spune INS. Cum au făcut socotelile? Ar fi util să aflăm detaliile şi metodologia de calcul.

Eurostat spunea în 2014 că părăsirea timpurie a şcolii este în România de 18%, iar INS spune că în 2016 este de 27,8%, cu aproape 10% mai mare. Oricât ar fi de proaste condiţiile şi calitatea şcolii româneşti, creşterea este prea mare, pentru numai doi ani. O altă informaţie importantă:

„8. Din totalul populaţiei şcolare la începutul anului şcolar 2015-2016, numărul copiilor din creşe şi grădiniţe era de 553.553, al elevilor din clasele primare şi gimnaziale de 1.712.088, iar al celor din învăţământul liceal de 673.615.”

Rezultă că în primar şi gimnazial avem circa 190.000 de elevi/an (considerând şi clasa pregătitoare, clasa „zero”), iar la liceu – 168.400/an. Chiar şi la un calcul aproximativ, rezultă că 22.000 de elevi abandonează şcoala doar la trecerea de la clasa a VIII-a la clasa a IX-a, adică 11,57%. În realitate sunt şi mai mulţi, pentru că există o părăsire timpurie a şcolii ascunsă, formată cu elevi-fantomă care se regăsesc în scriptele şcolilor, dar în realitate nu frecventează şcoala.

Probabil că reală este cifra dată de Eurostat, 18% părăsirea timpurie a şcolii. Chiar şi aşa este o cifră imensă, având în vedere media de 11% din UE şi ţinta din proiectul Europa 2020.

Cauzele părăsirii timpurii a şcolii:

  1. Şcoala nu oferă elevilor competenţele cerute de angajatori şi de dezvoltarea tehnologiilor actuale, în special din sfera comunicaţiilor şi informaticii.
  2. Costurile frecventării liceului pentru elevii din rural sunt prea mari, nu pot fi suportate de părinţi, fapt ce explică abandonul după clasa a VIII-a. De aici necesitatea trecerii clasei a IX-a la gimnaziu.
  3. Cadrele didactice şi dotarea şcolilor nu reuşesc să creeze în şcoli un „mediu atractiv” de învăţare, fapt care goneşte elevii din şcoli.
  4. Curriculumul şcolar este mult prea sofisticat şi se aplică tuturor elevilor, obligându-i pe toţi să se plieze pe cerinţele şcolii, în loc ca  şcoala să se plieze pe interesele şi nevoile elevilor. Structura şi arhitectura curriculară este aceea de acum 50 de ani.
  5. Nu există în curriculumul şcolar dimensiunile interdisciplinară şi aplicativ-practică, care ar atrage elevii spre şcoală.
  6. Nu există aplicaţii  informatice care să măsoare progresului şcolar al elevilor, bază a salarizării şi evaluării managerilor şi profesorilor.
  7. Nu se practica salarizarea funcţie de performanţă şi rezultatele muncii, care ar declanşa motoarele motivării salariale ale profesorilor.
  8. Nu se renunţă la politizarea funcţiilor manageriale din sistemul de învăţământ.

În concluzie, indiferent de erorile de calcul ale INS, cert este că situaţia din Educaţie este dramatică şi tinde să se agraveze, fără măsuri decisive de eliminare a cauzelor descrise.

P.S. – Mulţumesc d-nei dr. Oana Lupu, pentru sprijinul acordat

 


Articolul a fost publicat şi în Adevărul.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.