Despotismul statal, lichidarea libertăţii şi tentaţia utopiei

Pentru creatorii de utopii statul, cu  despotismul său birocratic implacabil, este instrumentul ideal de acţiune. Nivelarea pe care o presupune atingerea perfecţiunii ultime este imposibilă fără pedagogia coerciţiei.

 

Lichidarea libertăţii şi a dreptului de a alege, planificarea brutală a fericirii  colective sunt ţintele pe care doar statul pe poate atinge, în clipa în care  întreaga sa putere este pusă în serviciul ideii.

În cele din urmă, toate utopiile, indiferent de travestiul la care rercurg, nu se pot naşte şi menţine decât prin apelul la stat şi la energia sa represivă. Teroarea iacobină este prima care pune în pagină raţionamentul pe care îl îmbrăţişează şi posedaţii lui Dostoievski:  naşterea egalităţii impune un vast exerciţiu al violenţei statale. Lichidarea inamicului este punctul de plecare al unui viitor luminos.

Creatoriii de utopii, cu a lor viziune radicală şi maniheistă, au ca ultimă ambiţie, în linia unor Lenin sau Hitler, luarea în stăpânire a statului şi transformarea sa în mijlocul decisiv al schimbării revoluţionare. Vocaţia utopică este incompatibilă cu libertatea umană, de vreme ce porneşte de la premiza în acord cu care doar iluminaţii şi conducătorii pot decide drumul de urmat. Omul trebuie salvat din capcana propriei sale imperfecţiuni.

Nostalgicii utopiei nu sunt decât  în aparenţă stângaci intelectuali pasionaţi de jocul ideilor. Ei sunt mânaţi de resentimentul hrănit de propriul lor narcisism. Critici ai statului, atâta vreme cât statul nu este  cucerit încă, ei devin avocaţi ai extinderii sferei de acţiune statală, o dată ce puterea  le aparţine. Obiectivul nu este emanciparea de sub jugul statului, ci edificarea unei tiranii ideocratice care să se servească de stat ca  de berbecul cu care  străpungă zidurile vechii lumi.

Chipul celor care predică religia laică a ameliorării umane, astăzi, nu este diferit de chipul celor care, în Cambodgia khmerilor roşii, au visat la despărţirea totală de trecut. Perfecţiunea este atinsă prin ingineria utopică a barbariei. Egalitatea socială se atinge prin lichidarea proprietăţii. Progresul se cuantifică în colecţia de cranii ale victimelor terorii.

Despotismul statal, cel care şi-a atins în totalitarismul  veacului XX intensitatea sa  de maximă ferocitate, este  inseparabil de vocaţia utopiei. Coerciţia şi reglementarea sufocantă,  ambiţia de a nivela şi de a uniformiza nu sunt niciodată gesturi inocente. Despotismul statal se întâlneşte, mai devreme sau mai târziu, cu pariul antropologic al inventării unei alte umanităţi. Planificarea şi elanul utopic sunt inseparabile. Ideologia pune la îndemâna statului  schema procustiană de gândire. Cei care nu se încadrează în rama sa devin suspecţi.

Iar era digitală, cu sofisticarea ei tehnologică, face ce această fuziune dintre despotism şi înclinaţia utopică să fie  una redutabilă. Controlul poate fi împins până la limite inimaginabile în veacul trecut.  Cât despre totalitarism, el se adaptează, ca un virus mutant: cazul R. P. Chineză este  unul elocvent. Tehnologia asistă statul comunist în opera sa de fortificare a autocraţiei.

Prezentul în care trăim este anticamera viitorului. Semnele pe care le întrevedem, astăzi, vor deveni  cotidianul zilelor ce vor veni. Despotismul statal şi vocaţia utopică   atacă, frontal, libertatea. Declinul liberului- arbitru pare ireversibil. Masificarea entuziastă este simptomul acestei involuţii. Ordinea cetăţii perfecte se naşte sub ochii noştri,treptat.

 

Articol publicat şi pe Contributors.

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. Dan Plesoianu spune:

    Despotism statal? Da! Mai toate statele il practica, intr-o doza mai mare sau mai mica. In unele state, acest despotism a depasit pragul critic, al limitei bunului simt, si chiar al drepturiolr omului. In Romania, despotismul statal, destul de masiv si neslefuit, ar fi mai corect sa fie numit „despotism securisto-sereist”, pentru ca SRI (Noua Securitate) este institutia care il practica cu predilectie, si l-a practicat de 75 de ani incoace, fara intrerupere, destul de putin voalat, si in ura fata de populime. Mai toata lumea o stie, dar nimeni nu mai are curajul sa o spuna pe fata. Am uitat cam repede tarele comunismului… Se pare ca sintem condamnati sa il repetan, cel purin partial, sau mai de graba, sa nu putem iesi din el.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.