Deceniul Preşedintelui Iohannis: un epilog

Demisia de ieri a Preşedintelui Iohannis încheie deceniul petrecut de domnia-sa la conducerea statului nostru. Garantul stabilităţii lasă în urmă, în acest februarie 2025, o ţară fragilă şi  dezunită. Prin aroganţă şi mediocritate, Klaus Iohannia a subminat instituţia pe care era chemat să o apere. Retragerea sa este cel din urmă act al unui preşedinte ce iese din scenă izolat, impopular şi irelevant politic.

În urmă cu un deceniu, Klaus Iohannis întruchipa speranţa de reînnoire: înfrângerea lui Victor Ponta fusese privită nu doar ca un simplu vot , ci şi ca o sancţiune morală. Noul Preşedinte  ducea pe umerii săi povara unei imense responsabilităţi, aceea de a fi cel care, prin tenacitate şi curaj, să ofere un proiect de viitor naţiunii sale.

Şi poate că nimic nu concentrează mai elocvent traiectoria lui Klaus Iohannis decât această  dispariţie a speranţei. Reales de compatrioţii săi, şeful de stat a fost, în cel de-al doilea mandat, întruchiparea însăşi a aroganţei cu care statul îşi priveşte supuşii săi. Instalat în postura de monarh, departe de spiritul republican, domnia-sa a ales, invariabil tihna vieţii sale de privilegii în detrimentul angajării publice. Politica a fost coruptă de instinctul  supravieţuirii cu orice preţ.

Pamdemia şi războiul din Ucraina au însemnat cele mai semnificative crize ale deceniilor din urmă. Klaus Iohannis a preferat arbitrariul stărilor excepţionale şi suficienţa secretelor de stat:   cetăţenii a fost abandonaţi de cel care le putea fi garant şi voce.

Pandemia a ilustrat, dramatic, opţiunea în favoarea unei politici a infricoşării, în vreme ce tragedia din Ucraina a dezvăluit refuzul autorităţilor noastre de a se angaja într-o conversaţie onestă cu cei ce sunt temelia democraţiei înseşi. Războiul a oferit pretextul căutării stabilităţii. Iar din această căutare s-a ivit partidul-stat ce a provocat catastrofa din  noiembrie/decembrie 2024.

Stabilitatea a însemnat consacrarea cleptocraţiei şi triumful mediocrităţii. Preşedintele a pus temeliile unui regim impopular şi a creat fundalul pe care se plasează ascensiunea demagogiei politice. În mai mare măsură decât oricare şef de stat de dinaintea lui, Klaus Iohannis este vinovat de slăbirea prestigiului simbolic al  celei mai importante magistraturi. Moştenirea pe care o lasă în urma este o republică a neliniştii şi a dezunirii.

Preşedintele Iohannis a optat, în anii de după 2020, anii de pandemie şi de război, pentru tăcerea dispreţuitoare: pactul dintre cetăţeni şi şeful de stat a fost încălcat de acesta din urmă, prin întreaga sa conduită. Refuzul de a dialoga a subminat însăşi direcţia de politică externă. Izolaţionismul putinist al lui Călin Georgescu este produsul  funest al epocii lui Klaus Iohannis. Tăcerile oficiale au hrănit conjuraţiile şi complicităţile subterane.

Iar în clipa anulării alegerilor prezidenţiale, şeful de stat a rămas fidel aceleiaşi conduite ce a hrănit frustrarea compatrioţilor săi. Impasul fără precedent a devenit ocazia prelungirii mandatului prezidenţial. Corectă pe fond, această opţiune constituţională a fost compromisă de incapacitatea preşedintelui de a se ridica la înălţimea unui moment de cumpănă. Tăcerea a fost, din nou, reacţia şefului de stat.

Deceniul prezidenţial al lui Klaus Iohannis ajunge la căpăt, abrupt  şi lipsit de glorie. Domnia-sa nu a părut să înţeleagă datoria  sa fundamentală, aceea de a fi custode şi garant al valorilor constituţionale. Soclul pe care şi-a aşezat propria sa statuie  a fost unul şubred : stabilitatea înşelătoare de  ieri este impasul de acum. Reinventarea instituţiei şefului de stat, ca temelie a libertăţii, iar nu ca portavoce demagogică, iată provocarea noastră de acum. Despărţirea de Klaus Iohannis este cea din urmă pagină a cronicii unui deceniu pierdut.

Articol publicat şi în Contributors.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News