Cum și pe cine alegem în 2016?

Ce-i lipsea mai mult României în viitorul apropiat? Alegerile… La nivel local și pentru cele două Camere ale Parlamentului. Bicicleta neamului… Ușor desumflate, înaintând, roți adesea pătrate, cu nu puține spițe îndoite.

Două arii de joc politic minor, dintre cele mai ambigue, ambițioase și falimentare, în primele decenii de iluzorie recuperare a democrației și bunăstării pe meleagurile patriei. Oare alegem, la alegeri?…

În principiu, testul electoral ar fi nu doar ca un exercițiu civic major, ca oportunitate de evaluare directă, individuală și colectivă, comunitară a stărilor cu impact direct asupra vieții curente, dar și ca un examen public al performanței și ofertei politice efective. Interne. Adânc interne…

La toate aceste capitole, lumea românească se repetă într-o jalnică autoînșelare, cu tendința de a transforma, cu arme și bagaje, exercițiul electoral într-un sindrom al “autoinvaziei”. Adică, a instalării, adesea a reinstalării, unor forme cinice și eficiente de jefuire, a avuției publice și de umilință la nivel de masă.

Totodată, pare imposibil, de necrezut, dacă nu ar fi atât de “la vedere”, manifestarea amplă, zgomotoasă și deja rutinată, ușor stranie, a relației electorat – clasa politică, o complicitate care nu poate evita diagnosticul de “perversă și păguboasă”.

Desigur, mai sunt și câteva milioane de fraieri, indiferenți, inerți și cel mai adesea ignoranți, care ridică din umeri. Ei joacă la absenți. Nefăcând nimic, neexistând de fapt, generează circa 30% din falimentul repetat al democrației prin alegeri “de rahat”. Expresia nu poate fi introdusă în Constituție, deși face parte din lista uzuală a situațiilor cu impact major asupra normalității. În condițiile unor alegeri, altfel, libere și corecte.

Victoria copleșitoare din mai ’90 a FSN-ului părea mai curând o derivată pripită, preliminară și, desigur, profund populistă a trecutului recent – prăbușirea comunismului ceaușist – evadarea în masă în spațiul iluzoriu al lumii libere, al economiei de piață (care pentru mulți nu era decât o “piață de legume”) și, desigur, la accesul direct către Occident. Unde acum, ne putem duce cu autobuzul, chiar și cu autostopul. Schimbare majoră.

Suntem acceptați cu un zâmbet reținut, într-o lume pentru care și azi, după un sfert de secol, părem niște extratereștri. Invazia RIT (Refugiați, Imigranți, Teroriști) ar putea deveni un bun prilej pentru a regândi, reinterpreta și, eventual, tranșa raportarea efectivă a “West”-ului la populațiile fostului bloc est-european, după prăbușirea zidului Berlinlui. Mai vorbim…

Revenind la alegeri… De fapt, ce alegem în 2016? Alegem continuitate? Pardon. Alegem schimbare? Ha, ha, ha! Alegem “praful de pe tobă”? Cine mai apucă… Sigur, pentru cei care vom vizita secția de votare între diverse “tobe” și mult praf. Praf verbal, praf caracterial, praf instituțional. Nu este exclus să apară și diverse sortimente de “pudră”… Cât despre parfumul prezidențial, să păstrăm tăcerea, o tăcere “prezidențială”. Scurt, clar, dar ferm.Pare clar, deplin și oarecum, definitiv ținând seama de premize, condiții și jucător.

Revenind la alegeri, principala sfidare a testelor din 2016 derivă tocmai din uzura masivă, profundă și, deja de la un punct, ireversibilă, a relevanței, consistenței și chiar a legitimității “universului electoral” din România. “Univers” – scuze pentru ironie – ar însemna de fapt o piață politică falimentară, măcinată de corupție și mediocritate. Secătuită de prezențe publice autentice – oameni capabili, puși pe treabă și, desigur, încă nechemați la DNA… Gata a se confrunta cu o agendă publică inundată, chiar împuțită de stări grave, situații critice la limită și deficiențe funcționale atotcuprinzătoare în principalele arii de joc: infrastructură, servicii publice, comunicare, asociere, capacitate de mobilizare, integritate, solidaritate și respect pentru interesul public. (Scuze dacă sunt plictisitor.)

Singurul domeniu care s-a extins, diversificat și mai face oarece rating în raportarea la viața publică întemeiată pe reprezentare și reprezentanți, liber aleși la patru – cinci ani de cetățeni, în România, rămâne presa de scandal, caricaturismul mediatic și, desigur, referințele la zi, pe știri – DNA. “Senzațional!”, “Răvășitor!”, “Grav!”, “De neînțeles!”, “Cu ultimele cuvinte înainte de a…”. Zgomot despre nimic. Un nimic extrem de costisitor la nivel material și, desigur, temporal. Cel mai grav, devine zi de zi, blocajul colectiv uman, comunitar și instituțional care se propagă, se instalează agresiv și se protejează în structuri de neclintit, în numele hoției, risipei și indiferenței în raport cu ce a mai rămas din “România-care-este”. (Scuze dacă par ușor patetic.)

Iată de ce, decembrie ‘89 și alegerile din mai ’90, (dacă își mai amintește cineva…) pot să pară o simplă joacă de copii în comparație cu meciurile electorale din 2016. Cu cine intrăm în joc? Cu ce nevoi? Care sunt frământările, temerile și speranțele așezate în conștiința colectivă, acumulate efectiv în anii trecuți și reactivate, desigur – posibil speculate în sezonul 2016?!

Cât ne mai jucăm de-a democrația, fiind adesea absenți, corigenți și poate uneori, chiar repetenți? Atenție, tendința de repetare păguboasă pare să fie o particularitate adâncă a spiritului colectiv pe aceste meleaguri. Inerția în eșec conține oare și o oarecare plăcere, bucurie! O beatitudine paradoxală?… (Scuze, te poți aștepta la orice pe malurile Dâmboviței…)

Deci, cât ne mai jucăm de-a democrația?! Un nărav sumar și riscant, două săptămâni sau, poate, patru…, pentru a reveni apoi la deprinderea populară, profundă de a livra bancuri cinice și resemnate, de fapt un refuz jegos de asumare a condiției de cetățean, premisă optimă pentru aparatul liber la furtișag mărunt, mediu și major. În deplină integrare euro-atlantică cu elitele hoției globale.

Atenție, nu mai este mult de furat. Ce se fură acum, intens, profund și definitiv este viitorul.

Ce ignorăm, ca să lâncezim comod în statul de drept? Degeaba… Altfel, câți din țara noastră au înțeles că unul dintre rosturile de bază ale democrației este acela de a face posibilă bunăstarea, ca fapt normal, legal, accesibil celor capabili de efort, inițiativă și integritate? Test sever?! Cât de sever? Câți trecem? Câți votăm dintre cei care trecem? Câți dintre ce care zâmbesc cinic în fața trecutului, votează? Pe cine votează? Câți nici nu am auzit de alegeri? Nu puțini dintre cei care au înțeles, au plecat. Nu prea avem timp și răbdare să judecăm aceste plecări. În multitudinea și diversitatea lor. Cam trei – patru milioane…

Un “război” pașnic. Fără morți, dar probabil nu puțini răniți… O fugă spre normalitate la câteva mii de kilometri de patrie.

Pare bizară nevoia unora dintre ei de a vota… Chiar enervantă, pentru șmecherii din pivniță. Greu de combinat în contexte normale, deschise către un viitor imediat. Avem acum și un guvern de “reveniți acasă”… Cât de profund au revenit, nu vom ști. E cam neclar, mai ales că s-au băgat în ciorbă chiar dinainte de alegeri!! Ce spune asta? Nu doar despre ei, mai ales despre cei încă neplecați. Sau deja rămași definitiv.

Câtă claritate sau, dimpotrivă, confuzie, vom avea după guvernarea “tehnocrată”? Va fi o limpezire sau simple văicăreli după o lipire, plină de simpatie și profesionalism, de plasturi pe răni adânci, greu de vindecat? Un pas înainte, neutru, responsabil și eficient? Pași pe loc, într-o tropăială verbală cu ifose și dileme hamletiene de cartier? Nu sunt excluse și lovituri subite, anterior pregătite pentru alții și livrate ca să nu se răcească tocmai acum, unor căzuți din cer, pe gheața subțire din bălțile locale. Îndelung împuțite. Altfel liniștiți, în drum spre office, disponibili pentru o implicare onestă și profesională.

Implicare!. Poate chiar aici e buba. Românii așteaptă. Așteaptă deja de decenii. Așteaptă să vină regele? Așteaptă să vină țărăniștii… Unii așteaptă să vină rușii. Alții așteptau din secolul trecut să vină americanii… Așteaptă să vină investitorii. Așteaptă să vină… “Sfântul Așteaptă”. Așteptarea rămâne cea mai jalnică iluzie a nației. O pasivitate comodă, uneori perversă, speculată parșiv de românii activi. Activi la diverse nivele, reactivați, activabili. Da. Prin pasivitatea comodă a maselor se naște activismul parșiv al unor “elite” mizerabile cum sunt cele ce au bântuit România în tranziție mai păgubos decât popoarele migratoare în urmă cu veacuri.

Să fie oare o tradiție? Sau doar o sursă pentru o posibilă “bibilotecă academică” la Jilava? Oricum, e cam prea consistentă, profundă și fără leac apucătura colectivă de a te lăsa mințit, furat și condus către nicăieri, la vedere. Să fie o tradiție? Pentru ce? Există, evident, un preț. Un preț la purtător, un preț colectiv și un preț structural, în timp. A propos: noțiunea de timp rămâne un mister la români! (Să-l întrebăm pe Eliade…).

Deci, în 2016, care va fi pragul de complicitate între alegători, candidați și aleși? Mai este loc de surprize, de subtilități, de schepsis? Libertatea complicității va rămâne, va domina, va triumfa în prim-planul anului electoral sau va fi trimisă la plimbare? Umblăm la Constituție? Un articol despre “complicitatea” aleși-alegători? Discret, fin, elegant?…

Oricum, rămâne până la urmă o problemă de detaliu. În minciuna generală, trebuie să vii cu ceva concret. La vedere. Deci. Cu cine vor ieși la plimbare partidele?! Cele vechi (deja vechi, nu istorice…), tipărite în registre, separat sau în alianțe de fațadă, încropite în culise pentru posibile majorități parșive și profitabile? Aparent, o întrebare pricinoasă, “nasoală”. Pentru “nasoli” nimic nu e “nasol”! “Nasolul” bate tot.

Rămâne totuși problema DNA. Proba de sânge. Sifilisul politic, oricât de răspândit și de împărtășit la diverse organe locale și centrale a devenit chiar un criteriu de coeziune și capacitate de luptă. O sfidare a intervalului. Un criteriu de coeziune, mobilizare și flexibilitate morală în circumstanțe dintre cele mai confuze și instabile. Realitatea politică românească este în prag de haos. Dezordinea era oarecum convenabilă, chiar profitabilă. Să-i vedem acum! Nu alegerile sunt principala preocupare a politicienilor… Uitați-vă la ei cum zâmbesc. Mai rămân, desigur niște detalii tehnice…

Cine bagă banii? Campaniile electorale costă. Afișe, pungi de plastic pline cu programe retipărite, zahăr, ulei, muzică, multă muzică și dansuri populare, transport către săli și stadioane, transportați, fotografii, filme, multe filme, difuzare radio, TV, presă scrisă, rescrisă, transcrisă, prescrisă, oaspeți străini gomoși, cu clop și papion, avion etc. “Etc.” costă adesea nu puțin. Nu neapărat bani, cât angajamente, adevăratele angajamente pentru viitorul posibil, aproape sigur. Deci, bani. De unde fonduri electorale? Cine să-i aducă, cine să-i pună unde trebuie (adică bine dosiți), cine să-i cheltuiască la momentul potrivit, cu cât mai puține chitanțe. O noua cultură a managementului electoral s-a impus hotărât și multilateral în deceniile pe care le trăim. De aici și una dintre capcanele pre- și post-electorale. O temă DNA devenită rutină. Va fi 2017 un an mai încărcat în procese? Probabil, nu. De unde atâția infractori!?

Și desigur, cum ne văd străinii?Scuze, nu sunt străini, sunt colegi de mișcare, umblare, votare, consolidare de majorități în instanțe continentale și nu numai… Românii sunt vestiți ca figuranți… Deci rezultatele contează. Suntem cu ochii pe voi. Pentru poleiala livrată cerem să colorați harta cu pensula noastră. Hai, pensulați!

Așadar, ce va urma? Cum va fi în 2017? Proaspăt părăsiți de “Guvernul tehnocrat”, istoviți de inițiative, eforturi, schimbări curajoase și adânc chibziute în sedințe formale și informale. Deci, proaspeți, harnici, bine reprezentați la orașe și sate, înfometați de pluralism, numai buni pentru a ieși la milogit la FMI, UE, BM, pentru a fi iertați de datorii. Pentru moment. Aceasta ar fi varianta rezonabilă. (Ca să nu spun “fericită”…).

Revenind la realitate, în ce măsură alegerile din 2016 vor genera (ar putea genera) la nivelul reprezentării, al reconstituirii mediului instituțional, al consistenței și potențialului de performanță, al integrității, precum și al prestigiului extern, o șansă relevantă și influentă pentru buna funcționare a guvernării, administrației locale și, desigur al prezenței externe la nivele multiple în contexte dintre cele mai problematice. Sună cam utopic. Cum vreți. Poate am ajuns noi la nivel de pix, ei la nivel de realitate, la limita dintre luciditate, speranță și resemnare.

Scuze dacă vă deranjez. Totuși, o întrebare: alegerile din 2016 ar putea fi prin rezultate, efecte, directe și consecințe viitoare mai grave decât cele din ’90. Iar noi, mai idioți?

P.S. – Întrebarea la zi, unu sau două tururi? Turuim, turuim nici o problemă!

Articol apărut și pe pagina Dorel Șandor – Insectar politic.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News