Criza adevărului și a bunătății

…se manifestă vizibil în timpuri asaltate de minciuna și răutatea ce pot lua multe chipuri, unul mai perfid decât altul. Inventivitatea diavolului e inepuizabilă.

În epoca „post-adevărului”, în care centralitatea și singularitatea conceptului de „Adevăr” este contestată și dizolvată relativist în favoarea unei pluralități fragmentate de „adevăruri”, ni se spune și chiar ajunge să ni se pară că ceea ce mărturisim sincer nu mai are aderență la aceeași comună realitate, neputând să o mai descrie convingător pentru toți, sau că realitatea însăși a devenit atât de fluidă încât ne scapă printre degetele subțiri ale înțelegerii. „A spune adevărul” devine astfel o propoziție tensionată de scepticism și oricând vulnerabilă la sofism. Minciuna devine mai puțin stridentă, mai ușor prizabilă, mai convenabilă.

De acest lucru profită, desigur, cei ce au interese consistente în manipularea realității din contextele tulburate de propagandă, de interese personale meschine, de umori și emoții colective. Este și cazul ultimilor trei ani, doi de pandemie, ultimul de război. Două realități flagrante, două contexte saturate de teamă și suferință în care mulțimi imense de oameni au murit cu zile răpuși de un rău cu concretețea virusului sau cu aceea a bombelor și a gloanțelor.

Contestabil? Desigur. Când realitatea te contrazice, poți începe să o tratezi la fel de ingrat și să o contrazici și tu pe ea. Invocând din puțul puțin adânc al gândirii tale precare viziuni rudimentare proprii sau unele ceva mai elaborate de alții asemănători ție, mereu coincidente însă cu dorințe personale prea puțin onorabile, sau proferând pur şi simplu minciuna conspiraționistă cu iz patriotard ca pe un adevăr sabotat mereu de elite și de o istorie prezentă constant defavorabilă.

În acest cadru ostil adevărului, favorabil amoralismului, bunătatea devine la rândul ei un moft moral, un lux principial inutil sau, cum cinic se repetă în cercurile pătrate ale neutralității cu orice preț, „semnalarea” unei demodate virtuți. Comparabilă cu nesuferita claritate morală, cu demnul de tot disprețul discernământ. Ce cuvânt! Acest tip de criză care pune în corzi, uneori chiar la pământ, adevărul și bunătatea, e alimentată de ignorarea surselor morale ale acestora din spațiul creștin – credința autentică (nu patologii ale ei), fidelitatea față de Evanghelie (nu siluirea ei), respectul sacrificial pentru alteritate (nu egolatrismul criminal și filetist) – precum și de ignoranța cruntă care rezultă din această nefericită ignorare. Semnul învecinării reale cu Adevărul este mărturisirea lui reflexă în spiritul cuvintelor Sale prin faptele concrete ale celei mai edificatoare expresii ale iubirii: bunătatea. Singura care ne salvează, care ne oprește din căderea lipsită de sens în iadul urâtului, al gratuitei răutăți, al crudei nepăsări, al hidoasei singurătăți spre care ne-a condus viclean minciuna spusă altora și mai ales nouă.

Adevărul întrupat cândva a promis însă ceva întremător în orice criză provocată de minciună și răutate: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Viitorul care va culmina în veșnicie nu va aparține așadar niciunuia dintre jalnicii adversari de azi ai adevărului și ai bunătății.