Monopolul și alternanța

Alternativa nu se naște de la sine; ea trebuie construită. Încet, cu perseverență și, uneori, „împotriva oricărei speranțe”. Dar trebuie construită.

 

Una dintre problemele orașului în care trăiesc este aceea a pâinii. A „pâinii celei de toate zilele”. Cea care se găsește îndeobște în comerț (și se vinde ca „pâine albă”) are exact aspectul și, mai ales, gustul unui burete de bucătărie căzut și uitat câteva zile sub chiuvetă. Nu sunt biochimist, așa că nu pot decât să bănuiesc că e un amestec de „aditivi alimentari” și „agenți de afânare”, cu aromă de făină de grâu. Mai e un sortiment, care se vinde ca „pâine neagră” (sau „pâine cu făină integrală”), numai că și cu acesta e o problemă: în general, după ora 12 – câteodată chiar mai devreme – nu se mai găsește pe raft. Și asta din simpla rațiune a faptului că se produce în cantități mult mai mici decât (așa-zisa) „pâine albă”. Or, către ora 12, majoritatea populației adulte a orașului e la serviciu, iar copiii sunt la școală. Când vine omul acasă, nu-i rămâne decât să ia „ce se găsește”. O să se obiecteze imediat: da, domnule, dar bănuim că sunt mai mulți producători și distribuitori de pâine în orașul dumneavoastră; așa că puteți apela la altul. Sigur că sunt mai mulți, dar – după ora 12 – nu e decât „pâine albă” și cei care-o produc par a fi înțeleși între ei să o facă după aceeași rețetă. Nu mi-e clar dacă cumpără toți „aluatul refrigerat” (din import) de la aceeași sursă, dar, în mod cert, producerea spumei solidificate pe care-o vând ca „pâine” trebuie să fie mult ieftină decât varianta „neagră” sau „cu făină integrală”. Interesul vânzătorului e să-și vândă marfa cât mai scump. Întrucât – chiar și-n România – nu poți vinde o pâine obișnuită cu 50 de lei (sub pretextul că e „ca la bunica”), tot ceea ce-i rămâne producătorului e să coboare calitatea, păstrând sau crescând ușor prețul. Astfel, pâinea ce se vinde cu 10 lei probabil costă – ca materie primă, cheltuieli cu utilajele și cu forța de muncă – 2 sau 3 lei. Mai vin încă 2 lei cu transportul și desfacerea și cine știe cât cu impozitele, dar – când se trage linia – brutarul rămâne cu un profit. Nu e exclus ca la cea neagră fie să nu aibă profit, fie să-i fie mult mai mic.

Până aici toate bune, numai că „legea pieței” ar spune că marfa necorespunzătoare dorințelor clienților nu se va vinde și asta reprezintă o sancțiune pentru producător care, dacă persistă în a produce la o calitate îndoielnică, va fi scos afară de pe piață. Numai că nu e așa. Mai întâi, el e suficient de inteligent încât să producă și o mică parte de „pâine neagră” pe care clienții speră să o găsească în magazin. Dar dacă n-o găsesc? Iau „ce se dă” – în speță „pâinea” buretoasă și inconsistentă de pe raft. Odată ce ai intrat în magazin și ai nevoie, între altele, de pâine, îți calculezi și timpul: cât mi-ar lua să merg până în piață și să iau un alt tip de pâine? O iei pe cea care e, cu speranța că mâine vei găsi alta, de calitate mai bună.

Dar oferta? Ce faci dacă toate variantele sunt „aceeași Mărie, cu altă” etichetă? Veți întreba, iarăși, conform „legilor pieței”: de ce nu face nimeni „pâine neagră”, căci ar avea un succes imediat? Din rațiunile financiare pe care le-am prezentat mai sus: pentru că ar costa mai mult și diferența dintre investiție și câștig (adică profitul) ar fi mai mică. Ceea ce înseamnă că – la început, cel puțin – producătorul de marfă de calitate ar câștiga mai puțin decât cei ce produc mediocru, chiar dacă ar vinde mai mult. Puțin probabil ca un brutar local să reziste acestui șoc de început, căruia – odată format reflexul consumatorilor – i se poate prezice, în viitor, răsturnarea sub semnul creșterii beneficiilor. Așa că, paradoxal, dar cât se poate de adevărat, cartelizarea producătorilor și coborârea calității pentru a menține prețul mic nu e sancționată de cumpărători. Deoarece aceștia sunt prizonierii mărfurilor (relativ) ieftine și ai cartelului care le livrează în masă și fără alternativă. S-ar putea, evident, să-mi spuneți că, dacă nu sunt mulțumit cu „ce se găsește”, pot să mă apuc eu însumi să-mi fac pâine…

Dincolo de observația efectivă a lipsei de calitate a pâinii din orașul în care locuiesc, istoria aceasta poate fi citită ca o fabulă. La orice nivel al vieții – economic, politic, social, cultural sau profesional – cartelul (sau, și mai rău, monopolul) care furnizează servicii de proastă calitate (dar ieftine și accesibile) are câștig de cauză timp îndelungat. Pentru a-l putea disloca, reacția la el trebuie să crească, iar acest lucru presupune perioade mari de timp. Și nimic nu garantează faptul că, după dislocarea unui monopol, nu va apărea (destul de repede) un altul.

Una dintre marile iluzii cu care am pornit la drum, în decembrie 1989, a fost aceea că, odată înlăturată presiunea cu care dictatura apăsa asupra noastră, totul – și oamenii, și societatea – va reveni la normal. Or, ceea ce ne-au arătat aceste decenii este faptul că reflexele sărăciei și ale autoritarismului sunt mai adânci decât ceea ce au reușit să ne insufle cunoștințele de manual sau călătoriile în străinătate. Faptul că piața autohtonă continuă să fie dominată de produsele de serie ale marilor retaileri sau că – după 34 de ani! – politica românească se regăsește în „marele partid” social-liberal-național-european nu arată că am ajuns undeva, ci că foarte greu ne este să găsim drumul care duce la echilibru și la prosperitate. Tendința marilor partide de a face „alianțe” și carteluri pre- sau postelectorale e, în mod particular, îngrijorătoare deoarece – asemenea produsului unic – suprimând diversitatea (în acest caz a opiniilor), ea blochează posibilitatea de alegere. Și, odată cu aceasta, închide șansa unei adaptări mai bune a decidenților la nevoile și dorințele celor pe care îi reprezintă.

Trebuie să recunoaștem: această tendință de concentrare a puterii într-un „centru” transpartinic nu e o formă de „specific românesc”. Am văzut-o în Germania pe aproape întreaga perioadă a mandatelor doamnei Merkel (dominată de „mari coaliții”) și o vedem în Franța, unde Emmanuel Macron și-a consolidat partidul adunând resturi deopotrivă ale dreptei și ale stângii aflate în cădere liberă. Poate lucrurile erau vizibile încă din anii 2010, când „alternanțele” începuseră să se înscrie în aceeași logică bipartizană în care marile imperative – globale (lupta împotriva terorismului sau a schimbărilor climatice) sau europene (adâncirea procesului de integrare sau controlul deficitelor bugetare) – aproape nu mai lăsau nicio marjă de expresie perspectivelor proprii unei viziuni politice sau alteia. Timp îndelungat, fascinația centrului a sfârșit prin a steriliza diferențele de perspectivă asupra felului în care o țară se poate dezvolta și a variantelor de realizare a acestui parcurs.

Două mi se par a fi efectele cele mai dramatice ale acestei „centralizări” a puterii: mai înainte de toate, ea lasă impresia că politica nu mai ține de opțiuni și de decizia care alege între ele, ci a devenit un soi de birocrație administrativă care „implementează” hotărâri luate nu se știe unde. Atâta vreme cât oamenii nu au înaintea lor alternativele politice și, la rândul lor, acestea nu se confruntă în arena parlamentară, ei nu mai știu cum se ajunge la adoptarea și realizarea unei politici publice. Iar o astfel de politică, dacă nu pornește de la dezbaterea problemelor și a opțiunilor publice, are tot mai puține șanse de-a răspunde problemelor reale ale oamenilor. Nu e menirea politicii aceea de-a se transforma în administrație. Ea trebuie să rămână un spațiu în care diferite opțiuni polemizează și dezbat pentru a se ajunge la decizia care integrează totul în hotărârea asumată de toți.

Al doilea aspect e mai primejdios: adunând într-o singură formațiune tot centrul (și, tocmai de aceea, privând „aripile” lui de o expresie proprie), singura alternativă la acesta rămân extremele. Și, fapt simptomatic, și ele caută să se agrege (am mai vorbit – cu altă ocazie – de felul în care dreapta a expropriat o bună parte a temelor revoluționare ale stângii). Morala e aceea că scena politică ajunge să fie scindată – maniheic – între centru și extremă. Extrema, nefiind la putere și neavând responsabilitățile conducerii statului, mizează pe promisiuni populiste. Centrul, pentru a nu pierde puterea și pentru a contracara amenințarea extremei, ajunge să practice politici populiste. Or, așa cum bine se știe, la ora actuală (care e una a suprapunerii a diverse tipuri de criză), asemenea politici sunt păguboase. Costurile lor, reflectate în viața de zi cu zi a cetățenilor, se întorc asupra decidenților și slăbesc și mai mult un centru pe care nu-l mai unește decât frica de extremă.

De partea cealaltă, alegătorii sunt tentați să estompeze carențele (altminteri majore) ale extremei sub pretextul că – așa cum e – aceasta e o alternativă la o situație plată care tinde să se închidă într-un blocaj.

Centrul hipostaziat ca un „partid de uniune națională” nu e nimic altceva decât punctul în care politica intră în colaps, mai devreme sau mai târziu. Monopolul puterii – indiferent de „bunele intenții” în numele cărora e exercitat – sfârșește, mai devreme sau mai târziu, prin a pune în criză democrația. Instabilitatea datorată împărțirii voturilor între prea multe partide (și imposibilității creării unei coaliții – altminteri instabile – de guvernare) nu e cu nimic mai rea decât transformarea alegerilor într-un mecanism de validare a „marilor coaliții”.

Și atunci, ce e de făcut? Aici vedem întreaga importanță a lecției lui Alexei Navalnîi (pentru Rusia, dar nu numai): alternativa nu se naște de la sine; ea trebuie construită. Încet, cu perseverență și, uneori, „împotriva oricărei speranțe”. Dar trebuie construită.

 

Articol publicat şi în Revista 22.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.