Clavicula lui Solomon
„Clavicula lui Solomon” nu e doar o piatră prețioasă, ci și o cheie pentru a descoperi ceea ce, în limbaj ezoteric, e cunoscut sub numele de știință universală. Pentru atingerea scopului, se pornește de la numele lui Iehova, care e divizat în șaptezeci și două de unități, numite „nume explicative” sau „semafoare”. Prin combinarea acestora se descoperă instrumentele care, ele, vor conduce la știința universală.
Hugo Pratt nu prezintă dovezi că personajul său ar crede în astfel de inefabile adevăruri ori că ar poseda vreun talent special de a descifra enigmele care au frământat generații de inițiați. E, însă, cert că el crede în povești, că viața însăși nu e decât o înșiruire de întâmplări cu tâlc, dar fără vreo finalitate practică. Discuția dintre Corto și Faliero e întreruptă de apariția unui grup de fasciști agresivi, conduși de Stevani. Motivul disputei îl constituie activitatea masonică a lui Faliero, care e luat peste picior din cauza ambițiilor societății secrete din care face parte „de a stabili viitorul acestei epoci”. Corto rămâne doar spectator al altercației încheiate cu pălmuirea lui Faliero de către Stevani. Schimbul șfichiuitor de replici cu grupul fascist îl face pe liderul acestuia, Stevani, să ajungă la concluzia că nu e cazul să se angreneze într-o confruntare fizică. Mai mult, el pare să se distanțeze de sloganurile fasciste.
Sosirea neașteptată a „Poetului” – adică a lui Gabriele d’Annunzio – împiedică escaladarea conflictului. Autoritatea lui asupra grupului de agresori e evidentă. Felul simplu și direct în care se comportă Poetul diferă substanțial de cel hiperbolic, completamente lipsit de umor, al personajului în carne și oase. Cele două grupuri se despart, cu un mesaj enigmatic al lui Stevani către Faliero: „Transmite-i salutări Hipaziei, singura dintre voi care valorează ceva”.
Menționarea Hipaziei într-un asemenea context nu poate decât să-l intrige pe Corto Maltese. Lămuririle aduse de Poet sporesc încă și mai mult curiozitatea marinarului: „Hipazia, sublima, superba… O poetă splendidă, matematiciană, filozoafă neoplatoniciană din Veneția. O creatură minunată. Atunci când gripa spaniolă a vrut s-o ia, am tremurat cu toții. Dar, slavă Domnului, Hipazia a supraviețuit. O să-i dedic una din poeziile mele”. De menționat că toate aceste dialoguri au loc în mers, pe străzile Veneției. Hugo Pratt făcea astfel trimitere la peripatetizările din Grecia antică. Veneția contemporană devine astfel o versiune a vechii Elade, având-o drept personaj central pe frumoasa femeie, în al cărei salon se aduna elita orașului, de la politicieni la intelectuali și artiști. Interesul față de ea era sporit de faptul că locuia cu tatăl său, dr. Teone, astrolog, astronom și matematician.
În timp ce curgeau aceste replici, Corto Maltese întrezărește o umbră care se furișa prin culoarele clădirilor. I se pare că-l recunoaște pe scriitorul englez Frederick Rolfe, supranumit Baronul Corvo. În realitate, cel care-i urmărea de la distanță era Bepo. Rolfe, mort în 1913, deci cu opt ani înainte (având în vedere că acțiunea se plasează între 19 și 26 aprilie 1921) fusese un personaj excentric: „Voia să se autodistrugă pentru a da un exemplu sau pentru a provoca remușcările cuiva”. Bepi Faliero își amintește că fusese un prieten nedespărțit al lui Stevani. E vorba de tatăl șefului violentei echipe de fasciști pe care tocmai îi întâlniseră, ceea ce lansează o nouă pistă pe care Corto Maltese va fi obligat s-o cerceteze.
Baronul Corvo devine, treptat, un personaj de referință. Corto Maltese îl cunoscuse în salonul lui Lady Layard, „o doamnă bătrână care avea obiceiul să fie foarte grosolană cu el”. Poetul d’Annunzio, care nu fusese prieten cu baronul, l-a păstrat, în schimb, în memorie ca pe un ins deosebit de plăcut: „Îmi amintesc că spre sfârșitul vieții căuta cu frenezie ceva. Umbla mult pe la San Pietro di Castello și pe la Arsenal…”. Prin astfel de informații, diseminate parcă neglijent, se întrevăd țesăturile fine ale unei intrigi multiramificate. Ea conține nenumărate piste false și trape primejdioase. Hipazia este una din ele. În ciuda faptului că pare a fi unul din firele care duce la dezlegarea misterului, frumoasa fată plină de grație și înțelepciune este doar un pion neglijabil – deși extrem de periculos – pe o tablă de șah cu infinite posibilități de a muta decisiv.
Marginală și spectaculoasă, în același timp, e și contribuția lui Boëke, bărbatul-copil îndrăgostit de Hipazia. Povestea de iubire imposibilă conține sâmburele tragediei, sădit de incompatibilitatea dintre el și hiper-sofisticata femeie care îi dezvăluie lui Corto Maltese că „adevărata magie este iubirea și armonia”. Boëke aparține unui nivel existențial inferior, ce nu are nici cea mai firavă legătură cu universul sofisticat al seducătoarei fiice a doctorului Teone. Hipazia e total desprinsă de ceea ce o înconjoară, trăind într-un spațiu mental populat de idei filozofice și de viziuni dominate de o perspectivă estetică asupra vieții. Ea arde ca o flacără la lumina ideilor platoniciene, trăind doar prin tatăl ei și prin discipolii care o divinizează.
Punctul nodal al căutărilor se află într-o ghicitoare pe care baronul Corvo a trimis-o înainte de a muri: „Leul grec își pierde pielea de șarpe în cețurile Veneției.” Și Hipazia, și Bepi Faliero îl sfătuiesc pe Corto Maltese să meargă la Arsenal, pentru a vedea staturile leilor greci, făcute cadou orașului în jurul anului 1600 de către Morosini, peloponezul din Atena.
Înainte de a urmări itinerariul marinarului, trebuie adusă o precizare. Pentru respectarea autenticității decorului stradal, Hugo Pratt a făcut apel la Guido Fulga, cerându-i să deseneze clădirile venețiene. Imaginea hibridă, rezultată din munca a doi artiști, întărește senzația de realitate palpabilă, de decor credibil în care evoluează protagoniștii. Una din cele mai vibrante casete ale albumului e aceea ce înfățișează o piațetă, în plină noapte. Corto Maltese se sprijinise de o fântână și, înconjurat de un grup de pisici, rostește o fabulă. Evident, povestea nu e dusă la capăt, deoarece alte și alte evenimente îl așteaptă pe erou.
Astfel, el trece pe la San Pietro di Castello, unde vede jilțul din Antiohia al Sfântului Petru, adăugând încă un mister listei deja lungi, care îi cuprinde pe cei din loja masonică Hermes, pe baronul Corvo, pe Picioruș de Argint (mama lui Boëke), leii greci, pielea șarpelui septentrional, Stevani, Faliero, Hipazia, pisicile, Veneția și el însuși. La Arsenal, contemplă scrierea runică de pe statuile leilor, fără să o înțeleagă. Își dă seama însă că soluția se află în textele baronului Corvo, ajunse în posesia lui Stevani. Povestirea se bifurcă din nou: în timp ce Bepi Saliero îl vizitează pe editorul Schulz pentru a găsi amănunte despre cercetările baronului, Corto Maltese îl vizitează pe savantul Melchisedec, care-i spune povestea claviculei lui Solomon: „E un smarald, bareket-ul tribului Ruben Satanas. Acesta l-a dăruit lui Lilith, care a fost prima femeie a lui Adam, înainte de a deveni a lui Cain. Cain a furat-o atunci când a vrut să recucerească paradisul pierdut de părinții săi. E o piatră primejdioasă. Magul Simon a pierdut-o în pariul cu evanghelistul Marcu, patronul Veneției. Marcu nu știa că piatra fusese dăruită de Solomon arhitectului său, Iram, drept recompensă pentru construirea Templului lui Dumnezeu. Acesta e motivul pentru care piatra era fermecată, având semne misterioase gravate pe ea. Un mesaj secret adresat inițiaților.”
Refăcând istoria smaraldului, Melchisedec averizează: „Atenție, Corto, toate astea sunt doar o legendă!” Evident, lui Corto Maltese îi plac poveștile – iar uneori chiar se retrage din prim-planul acțiunii pentru a le contempla. Ca și în Balada mării sărate, el dispare periodic din vizorul cititorului, iar intriga avansează fără el. Corto își dispută cu Veneția titlul de protagonist al întâmplărilor, ceea ce îl plasează, în acest album, pe protagonist în categoria eroilor intermitenți. Într-un anume sens, e doar martorul unei povești încâlcite, care traversează secolele, la a cărei desfășurare nu are nicio contribuție.
Înscrisul de pe smarald conține și un indiciu privind locul comorilor lui Solomon și ale reginei din Saba: „Fără să știe aceste lucruri, Marcu a plecat în Egipt, unde a fondat biserica din Alexandria. Dar el a fost sugrumat de doi ucigași dintr-o sectă gnostică legată de Simon Magul, care au dus smaraldul în Antiohia. Mai târziu, când Bazilide a intrat în posesia smaraldului, l-a transformat în gemă gnostică de tipul abraxas. Ulterior, smaraldul a ajuns la ereticii cainiști și la alți filozofi egipteni, până la cucerirea arabă a Alexandriei în 641. Șeful arab Amr Ibn Al As a donat piatra preoților, care au avut-o în grijă până când doi neguțători venețieni au reușit să pună mâna pe ea, împreună cu trupul evanghelistului Marcu. Au ajuns la Veneția în anul 828, când urma «claviculei lui Solomon», adică a smaraldului magic, s-a pierdut”.
La fel de palpitantă e și istoria jilțului Sfântului Petru: la origine, acesta fusese o stelă funerară ebraică, folosită ulterior de arabi. Aflând astfel de amănunte, Corto Maltese pătrunde în tărâmul primejdios al formulelor magice și al riturilor secrete de inițiere. Într-un alt plan al narațiunii, Bepi Faliero intră în legătură cu Stevani și descoperă conținutul scrisorii adresate de baronul Corvo lui Stevani-senior. Ea conține, atent documentată, istoria a ceea ce s-a petrecut cu smaraldul după dispariția lui din anul 828, când Buono din Malamoco și Rustico din Torcelo o furaseră, ascunzând-o sub trupul evanghelistului Marcu și sub carnea de porc, și o aduseseră în Veneția.
Din scrisoarea lui Corvo, rezultă că smaraldul se afla încă la Veneția. Decis să pună singur mâna pe piatra prețioasă, Bepi îl împușcă pe Stevani. Când Corto ajunge la casa acestuia, asasinul dispăruse. Surprins de oamenii lui Stevani, marinarul reușește să fugă pe acoperișurile orașului. Scena amintește de o secvență din Husarul de pe acoperiș, romanul lui Jean Giono. Ca și acolo, eroul alunecă și cade. Dar el are strania senzație că, de fapt, se înalță. Ceea ce urmează se petrece ori în vis, ori într-o realitate paralelă.
Simbolic vorbind, e a doua cădere a lui Corto – din paradisul venețian într-un Nicăieri acvatic, populat cu înscrisuri și semne arabe. Cel dintâi lucru pe care-l descifrează e chiar titlul poveștii în care se află, Sirat al Bunduqiyyah, apoi vede mâna Fatimei, cu însemnele gărzilor sarazine și, în fine, un obiect despre care presupune că e lampa lui Aladin – deși seamănă mai mult cu o sticlă venețiană pentru lapte. Pe dop se află leul Sfântului Marcu cu Evanghelia, un semn al pericolului. Imprudent, deschide sticla și din ea iese, sub forma unui duh gigantic, Rasputin. Duhul, închis în acel recipient de către Sfântul Marcu, susține însă că e Saud Khalula, cel care a găsit smaraldul magic, pe care l-a ascuns într-un loc secret la San Marcilian. Harta comorii a fost interceptată de bizantini, așa că unica modalitate de a recupera smaraldul e să meargă să-l ia din ascunzătoarea lui.
Amenințat cu moartea de gărzile negre, Corto poate scăpa într-un singur fel: trezindu-se din ceea ce chiar el numește „un vis nebun“. După trei zile în care a zăcut între viață și moarte, marinarul ajunge în casa unei prietene a lui Picioruș de Argint, mama lui Boëke. Salvatoarea lui Corto se numește Louise Brookszowycz, cunoscută ca Sant’ Ambrogios, frumoasa din Milano. Ea este o tânără și atrăgătoare poloneză. Între cei doi se naște o certă simpatie amoroasă – una fără viitor, deoarece Louise se pregătea să plece în Argentina, pentru a supraveghea o societate poloneză numită „Warsovia“.
Analizând scrisoarea lui Corvo, marinarul le destăinuie lui Boëke și mamei sale complicata istorie a smaraldului și indiciile lăsate de acesta. E vorba de câteva repere pe baza cărora Corto Maltese începe să reconstituie itinerariul care duce la ascunzătoarea smaraldului: „Jilțul Sfântului Petru, Sirat Al Bunduqiyyah, San Marcilian, Khalula, Gărzile Negre, Fontego al Arabilor, care aparțineau de mai multe secole masoneriei, iar înaintea lor aparținuseră unui ordin mistic militar, cel al cavalerilor teutoni, conțineau o ghicitoare complicată. Cred că am descifrat-o: «Leul grec pierde pielea șarpelui septentrional în cețurile Veneției». Unul din leii greci din fața Arsenalului are, pe cele două părți ale sale, semne runice dispuse după rânduiala vikingă, adică în formă de șarpe. Sunt roase de timp, de umiditate și intemperii – iată de ce leul își pierde pielea de șarpe… Am copiat caracterele runice și Melhisedeh, care e specialist în scrieri vechi, le-a descifrat. Ele spun o poveste fantastică, aproape incredibilă, legată de o altă poveste a smaraldului.”
În stilul narațiunilor în serial din O mie și una de nopți, suntem purtați prin Bizanț, prin Grecia, prin Tanger și, finalmente, la Veneția, unde piatra prețioasă e ascunsă sub pecetea lui Solomon din scara „Întâlnirilor“, la „Fontego degli Arabi” din San Marcinian – adică templul masonic al lojei Hermes. În urma acestor informații, Corto Maltese ajunge la concluzia că masonii sunt în primejdie și se grăbește să-i avertizeze. El deduce că insigna găsită la Stevani, pierdută de cel care-l asasinase, aparținea unei societăți ultra-secrete.
La ieșirea din templul masonic, marinarul descoperă sceptrul lui Solomon, punctul final al căutărilor. Dar în timp ce medita la lucrurile prin care trecuse, e atacat de un membru al confreriei, care voia să-l ucidă. Corto scapă ca prin minune, iar asasinul se dovedește a fi Bepi Faliero, aflat și el pe urma smaraldului. Bepi moare, iar Corto Maltese vede în spatele sigiliului lui Solomon o despărțitură în interiorul căreia se afla scrisoarea sigilată deja amintită. Baronul Corvo, mort cu aproape zece ani în urmă, se adresa celui care, asemeni lui, pornise în căutarea prețiosului smarald și, parcurgând același traseu, ajunsese în impas: obiectul râvnit nu exista decât în imaginația celor care se aventuraseră în căutarea lui.
Finalul albumului se derulează în ritm alert, cu noi și noi dezvăluiri: Stevani evadează din spital și afirmă că cea care l-a împușcat a fost Hipazia, complicea lui Faliero. Tot Hipazia l-a ucis și pe carabinier. La rândul lui, Stevani o împușcă pe Hipazia, fata nebună care se credea apărătoarea secretului lui Solomon. Îndurerat la culme, Boëke îl ucide pe Stevani și apoi se îmbarcă pe un vapor. Doctorul Terone îi mărturisește lui Corto Maltese drama nebuniei fiicei sale, ajunsă criminală din dorința de a păstra secretele trecutului. În incendiul casei lui Teone și al Hipaziei a luat foc și jurnalul lui Corvo. În felul acesta, fabula s-a încheiat printr-o morală tragică. Nu-i mai rămâne eroului decât să-i convoace pe toți participanții la acest scenariu oniric pentru a adresa publicului, adică cititorului, un ultim salut.
În stilul farselor din commedia-del-arte, Corto Maltese constată că smaraldul lui Solomon se află în buzunarul său. Iluzie sau realitate? Nu vom ști niciodată. Cuvintele lui nu ne ajută prea mult să tragem o concluzie certă: „Se petrec lucruri stranii în orașul acesta… E mai bine să nu încercăm să le înțelegem. Aș putea descoperi că tu ești făcut din aceeași materie cu visele.” Tu, adică cititorul. Tu, cel care l-ai citit și pe Shakespeare. Tot ce-ți rămâne e să te așezi alături de Corto Maltese în fața porții magice și să ceri să intri „într-o altă poveste, din alt loc“. Ori să te mulțumești cu ultimele cuvinte ale albumului, gândite ca o concluzie rațională a unei fabule smintite:
„Există în Veneția trei locuri magice și secrete: unul în strada Iubirii Prietenilor, al doilea aproape de Podul Minunilor și al treilea pe Cărarea Hoților, aproape de San Geremia, în vechiul Ghetto. Atunci când venețienii – și uneori maltezii – se satură de autorități, merg în acele locuri secrete și, deschizând porțile din fundul curților, se duc pentru totdeauna spre țări minunate și spre alte povești.”
Articol publicat şi în România literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News