Ciomagul și dojana
Războiul din Ucraina e o boală care se cronicizează. Deși informațiile despre desfășurarea ostilităților nu lipsesc, e imposibil să tragi o concluzie despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în teatrul de război. Strategia abracadabrantă a rușilor, ce pare a se modifica de la zi la zi, dezvăluie, totuși, ceva din planurile lor inițiale.
În ciuda declarațiilor din zilele premergătoare invaziei, rușii plănuiseră de la bun început ocuparea întregii Ucraine. Felul în care erau masate trupele – inclusiv pe teritoriul Bielorusiei – indicau o tactică menită să paralizeze țara despre care afirmau că e condusă de urmași ai lui Hitler. „Denazificarea“ a fost, de altfel, termenul propagandistic sub care agresorii și-au ascuns intențiile de a-și extermina inamicii.
Cum Kievul a rezistat eroic – și continuă să reziste și în clipa de față –, trupele putiniste s-au reorientat, capturând cam 15 la sută din teritoriul de vest și de sud al Ucrainei. În ultima lună, o mică parte, zona Herson, a fost recucerită de armata lui Zelenski, ceea ce a împins armata lui Putin la represalii, prin bombardarea unor orașe din interiorul ucrainean, întinzându-se până la cele situate în vestul țării. Așa se explică și incidentul provocat de căderea pe teritoriul Poloniei a celor două rachete. Ca în orice război, victoriile sunt încărcate imediat cu sensuri simbolice. Faptul că rușii au abandonat o parte din teritoriul anexat cu forța a dat naștere unui cor de urale ce anunțau înfrângerea Rusiei. Mi-aș dori ca lucrurile să stea așa. Logica spune însă că suntem încă departe de un deznodământ.
În ultimele luni, a devenit evident că războiul nu mai e doar al lui Putin. Percepția inițială a fost că liderul rus a înnebunit și a declanșat o operațiune militară într-un delir de grandoare imperială. Primele scenarii vizau posibilitatea încheierii războiului prin simpla anihilare a dictatorului. Or, ceea ce vedem începând cu această vară indică o altă realitate. Toți, absolut toți politicienii din jurul lui Putin împărtășesc viziunea criminală a liderului lor. Mai mult, populația însăși pare a susține într-un procent zdrobitor politica asasină a dictatorului. Tot mai des, comentatorii au ajuns să vadă în Putin un „factor de moderație“. Oricât ar părea de bizară, ideea nu e întru totul absurdă, dacă luăm act de pozițiile unor Medvedev ori Lavrov, promotori sălbatici ai măcelului – ba chiar partizani ai extinderii acestuia la o scară planetară, prin folosirea armelor nucleare. La Moscova, e de neconceput că războiul s-ar putea sfârși fără atingerea fie și parțială a obiectivelor (se pare că au renunțat, pe moment, la înlăturarea de la putere a lui Zelenski). E greu de spus ce înseamnă „obiective parțiale“, dar e de presupus că ele vizează cel puțin teritoriile ocupate începând cu anul 2008, adică Donețkul, Luganskul și Crimeea. Fără îndeplinirea acestor condiții, nu e de imaginat nici măcar un armistițiu, darmite semnarea păcii.
Ținând cont de radicalizarea aparatului politic și de propaganda sălbatică a televiziunilor și presei oficiale, înfrângerea Rusiei ar presupune eliminarea obligatorie a lui Putin. Războiul contra Ucrainei a devenit echivalentul dement al „războiului pentru apărarea patriei“ de acum optzeci de ani. E pregătit Putin să deconteze o eventuală înfrângere? Nici gând. În clipa de față, singura variantă care-i garantează integritatea e continuarea cu orice preț a măcelului, fără a exclude și o confruntare directă cu NATO. Prudența îl îndeamnă, totuși, la construirea unei strategii care să dea impresia că el personal nu e implicat în operațiunile militare. E însă o gesticulație de fațadă, deoarece ordinele provin din biroul lui, în conformitate cu obiectivele pe care le-a stabilit de unul singur. Reținerea din ultimele două săptămâni e semnul că încearcă să-și dezlipească numele de dezastrele din Herson. În puținele sale ieșiri publice a abordat teme diverse (procedurile de faliment și problemele din industria auto, stimularea investițiilor din Siberia, consultări cu cercetători și cu președintele Academiei de Știință din Rusia, comemorarea victoriei din 1945 etc.), dar nimic despre război și evoluția de pe front.
Din aceleași motive, continuă să numească invazia Ucrainei „operațiune specială“, adică o chestiune pur militară, a cărei responsabilitate o poartă în întregime generalii din armată și din serviciile secrete. Altfel spus, își rezervă dreptul ca, în cazul unui eșec, să-i tragă la răspundere, bagatelizând sau chiar negând participarea sa nemijlocită la masacrul declanșat dincolo de granițele țării. Șiretlicul e pe cât de grosolan, pe atât de laș. Asemeni lui Ceaușescu în decembrie 1989, el caută, preventiv, țapi ispășitori pretutindeni, numai în propria oglindă, nu, începând cu trădătorii din interior și sfârșind cu „rusofobia globală“.
Că nu există un sentiment anti-rus generalizat o dovedește trecerea în surdină a criticilor la adresa crimelor de război și a atrocităților Rusiei în mediile politice și jurnalistice din Vest (cât despre cele civice nici nu poate fi vorba!) Putiniștii, slavofilii de nuanță moscovită, resentimentarii, inamicii Americii, „idioții utili“, pescuitorii în ape tulburi își fac auzite în ultimele luni glasurile mai amplu ca oricând. Reintrarea în arena politică a lui Donald Trump a reîncărcat bateriile reprezentanților gândirii suveraniste, a naționaliștilor și nombriliștilor indiferenți la soarta celor năpăstuiți. Ținând parcă morțiș să confirme acuzațiile de la alegerea lui Trump, potrivit cărora acesta ar fi câștigat cu ajutorul rușilor, apropiați ai fostului președinte american au declanșat o campanie acerbă în care afirmă că susținerea Ucrainei de către administrația Biden contravine intereselor vitale ale Americii. E de notorietate că după vizita la Kiev a lui Mitch McConnell, liderul minorității republicane din Senat, politicianul a devenit ținta atacurilor lui Trump. O politică prorusă duce, pe față, și canalul Fox News, îndeosebi prin comentariile cel puțin stranii ale lui Tucker Carlson, vedeta postului de televiziune.
De partea cealaltă, nici Zelenski nu se află într-o poziție de invidiat. Și nu e vorba doar de faptul că are ghinionul să administreze o țară ruinată de război. În ultimele săptămâni, semnalele venite dinspre cei care l-au ajutat necondiționat de la începerea bombardamentelor rusești conțin și note ambigue: poate că n-ar fi rău să cadă la înțelegere cu Putin, poate că nu e înțelept să se mențină la inflexibilitatea care, pe de o parte, a făcut din el un erou, pe de alta, i-a obligat pe occidentali să se implice mai mult decât le-ar fi convenit. Adevărul e că povara războiului o duc și țările vestice, cu precădere Statele Unite. Cum criza economică e deja o realitate, mulți lideri care nu sunt neapărat prietenii lui Putin ar răsufla ușurați dacă regimul de la Kiev ar fi mai „flexibil“ și s-ar ajunge rapid la încheierea ostilităților. Ei chiar nu înțeleg că pentru ucraineni ceea ce se întâmplă acum e o chestiune de viață și de moarte.
Paradoxul e, însă, că soarta lui Zelenski seamănă izbitor cu aceea a lui Putin. Nici el nu are foarte multe opțiuni. Și el e prizonierul unui scenariu care-l obligă să meargă pe „repede înainte“, riscând totul pe cartea victoriei. Or, tensiunea paroxistică a evenimentelor diminuează luciditatea necesară în contextul de-o exasperantă complexitate în care îi e sortit să acționeze. Așa se explică și greșeala pe care a făcut-o încăpățânându-se să susțină, în ciuda probelor tot mai numeroase, că rachetele care au căzut pe teritoriul Poloniei le aparțin rușilor. Primul său gând a fost să exacerbeze incidentul și să-l folosească drept pretext pentru a forța mâna occidenta lilor. Spera să-i determine să ordone, în sfârșit, o acțiune pe care o solicită de multă vremea: interdicția de survol a spațiului aerian al Ucrainei.Din motive lesne de înțeles, Statele Unite și aliații său au preferat să nu se ajungă în faza acută: gestul ar fi semnificat intrarea de facto în război a NATO.
Privit de sus, peisajul e deprimant. Imaginea de ansamblu e aceea a unui vlăjgan primitiv, agresiv, mahmur, surb și orb la rațiune, căruia „i s-a pus pata“, cum se zice în limbaj de cartier, pe vecinul său mult mai slab, ba chiar, prin comparație, pipernicit. Sigură pe ea, matahala îi cară la pumni cu nemiluita. De pe margine, o mulțime de oameni civilizați, manierați, bine îmbrăcați și, obligatoriu, pacifiști, privesc scena (cu îngrijorare, desigur), dar nu manifestă nicio intenție să-l ia de guler pe „bagabont“ (cum zicea jupân Dumitrache) și să-l dea de pământ. Se rezumă să-l încurajeze pe cel agresat și să-i arunce câte un bețișor cu care să-l înfrunte pe haidamacul înfierbântat.
E limpede: ursul putinian nu se va opri atâta vreme cât gentlemenii din Vest nu vor fi dispuși să-și tăvălească prin noroi ilustrele fracuri și cât se vor rezuma la dojeni blajine de pe margine. Damful dezgustător al agresorului e depășit doar de duhoarea lașității tot mai respingătoare din cancelariile occidentale, burdușite cu agenți, mai mult sau mai puțin acoperiți, ai Moscovei.
Articol publicat şi în România literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News