Cine a tras în noi, după 22?

A fost o întrebare-leitmotiv după Revoluţia din decembrie 1989, cu ai săi mii de morţi şi răniţi, majoritatea împuşcaţi după căderea dictatorului Nicolae Ceauşescu. Un răspuns oficial nu avem nici acum, la cea de a 33-a comemorare a Revoluţiei române, atâta timp cât Dosarul Revoluţiei nu a ajuns la final. Au fost scoase însă la lumină dovezi că în spatele carnagiului au stat membrii unei rețele a Securităţii pregătită de ani de zile pentru aşa-numita “luptă de rezistență” care trebuia declanșată dacă Nicolae Ceaușescu era înlăturat de la putere. Un puzzle care se recompune încet, dar, să sperăm, indestructibil.

 

Întrebarea “Cine a tras în noi, după 22?” s-a transformat în “Cum s-a tras în noi, după 22?”, mai cu seamă fără ca nimeni să răspundă în faţa legii pentru cei peste 1000 de morţi şi sute şi sute de răniţi, împuşcaţi începând cu data de 22 decembrie 1989. După răspunul Justiţiei mai avem de aşteptat. Dosarul Revoluţiei – tergiversat, clasat, redeschis, iar tergiversat, iar clasat, iar redeschis, timp de peste 30 de ani – se află, din luna august a acestui an, pe rolul Curţii Supreme de Justiţie, având ca nume sonore puse sub inculpare, pentru crime împotriva umanităţii, trei exponenţi ai primei puteri post-decembriste: Ion Iliescu, preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ajuns apoi preşedinte al României, Gelu Voican Voiculescu, fost vicepremier la acel moment, şi generalul (r) Iosif  Rus, fostul şef al Aviaţiei Militare. Exponenţii Securităţii lipsesc însă din acest tablou. De ce? Un răspuns care pare că se conturează tot mai clar ar fi: din cauza unei operaţiuni bine gândite de deculpabilizare a Securităţii începută în decembrie 1989 cu disimulara faptelor, urmată, la scurt timp, de ştergerea urmelor, iar apoi de un lung proces de mistificare mediatică şi pseudo-academică.

Într-un volum de dată foarte recentă, Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989 (Polirom), scris în urma studierii câtorva sute de dosare de anchetă şi dosare de la CNSAS, Andrei Ursu şi Roland Thomasson aduc noi dovezi de implicare a Securităţii în masacrul din zilele de 22-27 decembrie 1989; spun noi pentru că au mai adus şi altele într-un volum anterior, Trăgători şi mistificatori, care îl are co-autor şi pe Mădălin Hodor.

Aşadar, ne-am întrebat, ani şi ani, cine a tras în noi, după 22 decembrie? Aflăm că au făcut-o membrii unei rețele a Securităţii pregătită cu ani de zile înainte pentru “lupta de rezistență”, în cazul înlăturării de la putere a lui Ceauşescu. Cum au făcut-o? Disimulându-şi crimele fratricide prin culpabilizarea publică a unui inamic imaginar: teroriştii străini. “«Rezistenții», cum erau numiți de colegii din Securitate, nu au depus armele pe 22 decembrie. Aveau la dispoziție «depozite subterane de armament», «tuneluri de mari dimensiuni» cu acces în blocuri și «case de lucru» ale Securității și ale «colaboratorilor» lor și din aceste puncte au tras focurile de armă de diversiune, de altfel observate pe scară largă, care au dus la cele peste o mie de victim”, spun Andrei Ursu şi Roland Thomasson. De ce au făcut-o? În speranţa de a-l readuce la putere pe Nicolae Ceauşescu. Cum au şters urmele? La foarte scurt timp după decembrie 1989, unii ofiţeri de securitate au fost – neverosimil, halucinant –  încadraţi procurori la Parchetul Militar, având aşadar acces, unii chiar direct, la anchetele penale care vizau crimele Revoluţiei. Aşa s-a ajuns la ignorarea unor declaraţii, la distrugere de probe, la mistificarea adevărului, apoi la tergiversarea anchetelor, la blocare, la binecunoscuta deja odisee judiciară a Dosarului Revoluţiei. Şi nu doar în Parchetul Militar au ajuns ofiţeri de securitate, ci şi în justiţia civilă. Rapoarte recente ale CNSAS vorbesc despre magistraţi deconspirați după ani şi ani de zile de la căderea regimului comunist, ca foşti colaboratori şi chiar lucrători ai Securității. Sunt peste 70, iar aceasta nu e neapărat cifra totală reală. În plus, dacă li se dovedeşte calitatea de lucrător al Securității nu li se întâmplă nimic, pentru că o lege absurdă – dar nu neapărat dintr-o eroare – îi declară incompatibili doar dacă au colaborat cu fosta Securitate, nu şi dacă au fost angajaţi ai acesteia. Ultima etapă la care foştii securişti au lucrat este mistificarea mediatică şi pseudo-academică a adevărului despre decembrie 1989. Au făcut-o prin intermediul unor oameni ai fostei Securităţi, turnători ajunşi jurnalişti sau chiar patroni media după 1990 ori istorici intens mediatizaţi, apoi chiar prin vocea unor ofiţeri de securitate invitaţi, în numele imparţialităţii şi al obiectivităţii jurnalistice, în studiouri tv unde li se dădea microfon fără a fi însă contrazişi, fără a fi deranjaţi cu întrebări incomode, cu dovezi că manipulează, că mint.

Într-un articol recent, pe care l-am numit Umbra Securităţii, pe care, am scris, o vedeam întinsă nu doar asupra Dosarului Revoluţiei, ci asupra României, scriam că modul în care am ajuns aici, la 33 de an de la căderea comunismului, este descris rezumativ, dar deosebit de elocvent de Germina Nagâţ, cercetător CNSAS, care a condus, timp de 17 ani, Direcția Investigații a acestei instituţii şi care are experienţa a mii de ore de cercetare a arhivelor fostei Securităţi: “Statul român democratic a venit pe lume asistat de securişti chiar în sala de naşteri. Şi în timp ce a crescut, ei se repliau, se organizau şi îl treceau sub «protecţia» lor. (…) Libertatea a început cu ștergerea urmelor și cu rescrierea istoriei, pe urmă a continuat cu deghizarea securiștilor și a politrucilor comuniști în stâlpii vieții noastre politice și economice”.

 

Citiţi şi:

 

 

 

Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.