Ce nu e în regulă cu abuzul în serviciu?


Melania Cincea P5Indiferent de decizia de azi a CCR, articolul 297 din Codul Penal, privind abuzul în serviciu, ambiguu formulat, ar trebui modificat urgent. Nu dezincriminat, ci reglementat clar. Pentru a nu lăsa loc de interpretări şi abuzuri.

 

Judecătorii CCR discută în şedinţa de azi pe tema dezincrimării abuzului în serviciu, o faptă care, în România, este prevăzută în două legi: Codul Penal şi Legea 78/2000, privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Nu este clar, însă, dacă vorbim despre o faptă pedepsită de două legi distincte – deşi, de ani de zile, DNA încadrează abuzul în serviciu pe Legea 78/2000, iar Parchetul General, pe Codul Penal – sau dacă prevederea din Legea 78/2000 este o agravantă la articolul Codul Penal, ceea ce este, totuşi, greu de admis, în condiţiile în care noul Codul Penal a fost adoptat la mai mult de zece ani după promulgarea legii 78/2000.

Pentru a vedea care cât e de extinsă această infracţiune, am solicitat atât DNA, cât şi Parchetului General să ne comunice: Câte dosare privind infracţiuni de abuz în serviciu a investigat DNA în anii 2010 – 2015, pe fiecare an în parte? Câte dintre aceste cauze au fost trimise în judecată? În câte dintre aceste cauze instanţele au pronunţat sentinţe de condamnare?

DNA declară, la prima întrebare, că nu dispune de o astfel de statistică, iar în privinţa numărului de sentinţe pronunţate pe această infracţiune, transmite că în statistica disponibilă privind sentinţele de condamnare nu există criteriu privind infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea.  Transmite, însă, că în rechizitoriile trimise în judecată, se regăsesc, în perioada 2010 – 2015, 1.824 de infracţiuni încadrate ca abuz în serviciu contra intereselor publice, conform art. 13 indice 2 din Legea 78/2001, privind privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, un vârf fiind înregistrat în 2015. În 2010, DNA a investigat 141 de cazuri de abuz în serviciu contra intereselor publice. În 2011 – 235 de infracţiuni. În 2012 – 115 infracţiuni. În 2013 – 268 de infracţiuni. În 2014 – 464, iar în 2015 – 601.

Parchetul General, care a răspuns doar la prima întrebare, pe celelalte două ignorându-le, transmite că a înregistrat un maxim al numărului de infracţiuni de abuz în serviciu investigate, în 2015. În 2010, a investigat 12.161 de infracţiuni, încadrate ca abuz în serviciu potrivit art. 246 – 247 din vechiul Cod Penal (10.845 abuzuri în serviciu contra intereselor persoanelor şi 1316 infracţiuni încadrate ca abuzuri în serviciu contra intereselor publice, potrivit art. 248 şi 248 indice 1 din vechiul Cod Penal). În 2011, totalul a fost de 12.992 (din care 11.636 abuzuri în serviciu contra intereselor persoanelor şi 1.356 abuzuri în serviciu contra intereselor publice). În 2012, au fost investigate 12.622 de astfel de fapte (11.272 abuzuri în serviciu contra intereselor persoanelor şi 1.351 abuzuri în serviciu contra intereselor publice). În 2013, numărul abuzurilor în serviciu investigate a fost de 13.233 (11.837 abuzuri în serviciu contra intereselor persoanelor şi 1.396 abuzuri în serviciu contra intereselor publice). În 2014, după intrarea în vigoare a Noului Cod Penal, încadrarea s-a făcut în baza unui singur articol, 297, astfel că au fost cercetate 13.765 de astfel de infracţiuni. În 2015, numărul acestora a cunoscut un maxim, ajungând la 15.496.

Indiferent de decizia de azi a CCR, articolul 297 din Codul Penal, privind abuzul în serviciu, ambiguu formulat, ar trebui modificat de urgenţă. Pentru că poate lăsat loc abuzurilor, dacă nu cumva a şi făcut-o deja. Acesta spune: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.”

Chiar şi un nespecialist îşi dă seama că această formulare neclară, „în mod defectuos”, lasă loc posibilităţilor de interpretare, deci şi unor posibile derapaje. În fond, ce înseamnă defectuos? Poate însemna, de exemplu, şi simpla semnătură pe care un primar ori un director de instituţie şi-o pune – că aşa îl obligă legea –, pe un document prin care instituţia cumpără un serviciu sau un produs mai ieftin, dar de proastă calitate, sau un produs mai bun, dar mai scump decât altele de pe piaţă. Oricum o întorci, poate fi o decizie defectuoasă. Or, pentru această faptă, repectivul şef de instituţie e pasibil de închisoare, chiar dacă în ecuaţie nu există niciun act de corupţie. Or, firesc ar fi ca pentru fapte din care lipseşte latura agravantă (luare de mită, de exemplu), fapte care nu implică, deci, un act de corupţie, răspunderea să fie civilă, funcţionarul respectiv putând fi găsit responsabil pentru daunele produse şi sancţionat şi disciplinar (sancţiune care poate merge de la retrogradare, la penalizări salariale sau la desfacerea contractului de muncă).

În polemicile purtate în spaţiul public pe acest subiect, în ultimul timp, a fost adusă în discuţie Convenția Națiunilor Unite împotriva Corupției, adoptată la New York, la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea 365/2004. Cei care susţin că articolul 297 din Codul Penal este ambiguu şi că încalcă această Convenţie, care ar trebui să prevaleze asupra legislaţiei interne, invocă art. 19 din Conveţie, care spune că, pentru ca această faptă să aibă caracter de infracţiune, ea trebuie să îndeplinească trei condiţii, cumulativ: să fie săvârşită cu intenţie, cu încălcarea legii şi să aibă ca scop obţinerea unui folos necuvenit: „Fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptei unui agent public de a abuza de funcţiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obţine un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate.”

Cei care militează pentru menţinerea neschimbată a actualelor prevederi legale privind abuzul în serviciu spun că aceste lacune din Codul Penal ar fi suplinite prin Legea 78/2000 care, la art. 13 indice 2, spune: „Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani”. Dar această lege lasă ea însăşi loc de interpretări, nefiind clar dacă are aplicabilitate ca lege distinctă sau dacă art.13.2 este o agravantă la art. 297 din NCP. În plus, cum să fie agravantă la o lege adoptată zece ani ani mai târziu?

Iar modificarea acestui articol, în sensul clarificării lui, nu ar fi o lovitură dată luptei anticorupţie. Ar fi doar o măsură de siguranţă în faţa unor posibile erori şi, implicit, abuzuri.

 

Articol publicat şi îm TIMPOLIS.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.