Ce face ACEST public la teatru?

Nu rare sunt situațiile în care, în sală, câțiva spectatori folosesc telefoanele mobile. În întuneric, lumina ecranelor e strălucitoare. Te lovește puternic. Am avut succes, de câteva ori până acum, atunci când, discret, dar cu voce fermă, i-am rugat pe acești “civili” care încă nu erau spectatori, să închidă telefoanele. Cum, de altfel, rugase și vocea înregistrată și difuzată la începutul spectacolului. Cum, de altfel, arăta și semnul de interdicție pus de teatre în diverse locuri. Acești nespectatori există mai peste tot. Uneori se manifestă mai zgomotos sau mai agresiv. Sau “dau replica” celor de pe scenă. Există o “libertate” a publicului de care unii nu ezită să se folosească. Trebuie blamați din start?

 

Nespectatorii au existat de când există teatrul. Iar când secole de-a rândul spectacolele erau date în aer liber, vă închipuiți larma, foșgăiala, furturile pungilor cu bani ș.a. Actorii știau, luau în calcul acest “spectacol” paralel. Nu odată enervant. Când, mai ales după 1700, spectacolele în clădire încep treptat-treptat să devină norma burgheză a municipalităților, publicului i se impun anumite reguli, de fapt, constrângeri clare care, în genere, țineau de securitatea locului. Actorii și actrițele nu erau protejați mai deloc în fața acceselor violente.

La noi, chiar și după 1800, teatrul, concertul erau considerate “petreceri”. Publicul venea la petreceri, își petrecea timpul cu acea ocazie. Un englez relata la 1820 că în camerele alăturate celei în care evoluau violoniștii, “publicul” juca cărți, oamenii “trăgeau din lulele și sorbeau băuturi plăcute,  o notă nu putuse fi auzită, din cauza convorbirilor care nu se mai opreau, a țipetelor celor 10-12 copii de toate vârstele, ținuți de tot atâtea servitoare palavragioaice, și a forfotei celor 40-50 de arnăuți și slujitori, care ocupau jumătatea de jos a salonului fără a sta liniștiți nici un minut.” (apud Constanța Vintilă-Ghițulescu, Patimă și desfătare.Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească. 1750-1860, p. 346)

Comportamentul spectatorilor e și o problemă a spațiilor publice, în egală măsură. În cazul teatrului, e deosebit de dificil de apreciat restricțiile impuse de participarea publicului la spectacol. Între cei care susțin că teatrul e o “biserică” unde comportamentul e silențios, respectuos și cei care susțin că teatrul e un spațiu comunitar care poate permite o relație “dialogală” cu scena, zgomotoasă, sau deranjantă, după apariția și folosirea dispozitivelor de înregistrare digitală, desigur, nu există un spațiu al “negocierii”. De fapt, de multe ori membri ai publicului nu știu cum să se poarte în sala de spectacol. În același timp, cum remarcă Kirsty Sedgman, în dialogul cu Lyn Gardner pentru The Stage (//www.thestage.co.uk/features/2018/audience-etiquette-acceptable-behaviour-theatre/, 6 noiembrie 2018), constrângerile riguroase pot produce, în public, discriminări. Sunt persoane care, de pildă, fac zgomot din cauza unei răceli (și-au luat biletul cu mult înainte, vor neapărat să vadă spectacolul), trebuie să ia un medicament, și rup ambalajul acestuia, respiră mai zgomotos, comentează sonor cu însoțitorul etc. Trebuie excluși din public încă dinainte? Sedgman nu propune soluții, dar cartea ei recentă, The Reasonable Audience. Theatre Etiquette, Behaviour Policing, and Live Performance Experience (Palgrave Macmillan, 2018), este o foarte atrăgătoare punere a problemei, documentată, și aplicată pe modul în care contractul (ne)scris între Teatru și Public a suferit modificări, mai ales, după apariția dispozitivelor mobile, dar și după mutații în comportamentul social al publicului în ultimele decenii.

M-a preocupat demult această “tranzacție mentală”, cum o numisem, generic, în cazul relației spectator-spectacol. În Drumul spre Ithaca (Meridiane, 1990, pp.188-190), analizam modul acestei tranzacții, “negocierea” poziției de membru al publicului. În timp, am reflectat și, ca și alți teoreticieni și critici, văd această “tranzacție” ca nespecifică teatrului. Obișnuințele publicului ca public sunt dictate de moduri de comportament social sprijinite de sofisticatele, acum, tehnologii ale relațiilor. Practic, față de mine, care văd spectacole din anii 1970, și un tânăr de 20 de ani de azi, nu e numai diferența de vârstă, de cultură etc,, ci și una de civilizație. Teatrele nu fac decât să dea anunțuri prohibitive (închiderea telefoanelor mobile, interdicția de a filma sau fotografia) pe care membri ai publicurilor noi le înțeleg sau le acceptă cu greu. Libertatea lor de manifestare ca public al altor spații publice e restricționată. “Corecțiile” de comportament, de fapt, ajustarea acestuia e un factor de civilizare care nu depinde numai de acel om care face zgomot sau fotografiază scena. Lumea de acum e martora unor noi dependențe pe care teatrele, actorii le înțeleg, le acceptă mai greu. Găsește Teatrul soluția care să “tranzacționeze” aceste noi dependențe, obișnuințe ale publicului? Limbajele sale în ce măsură le favorizează sau le examinează?

 

Articol publicat și pe blogul marianpopescu.arts.ro și scena.ro.

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.