Triumful romanței
Nu credeam, în anii 1990, când scriam rânduri îngrijorate despre destinul cultural al României, că sumbrele mele „cassandrisme” se vor împlini atât de repede. Speram că va interveni o schimbare de destin, că, în ultima clipă, ca în filmele hollywoodiene, verișorii lui Superman, Batman sau Catwoman vor salva situația.
În două articole dintr-un număr recent al revistei „Le Nouveau Magazine littéraire” se cerea ajutorul televiziunii pentru promovarea literaturii. Intervențiile erau bântuite de un aer nostalgic. Principalul lor atu consta în citarea de nume de realizatori și emisiuni care au făcut cândva gloria programelor culturale din Hexagon. Franța a avut o lungă tradiție în acest sens. În 1953, Televiziunea publică a inaugurat o serie intitulată „Lecturi pentru toți” („Lectures pour tous”), care a durat până în mai 1968, adică exact până la revoltele studenților comuniști. E greu să nu vezi în această întâmplare mai mult decât o coincidență. De fiecare dată când „progresismul” își arată mușchii, rezultatele sunt dezastruoase.
Am urmărit și eu, când și cum am putut, unele dintre emisiunile lui Bernard Pivot, „Apostrophes” și „Bouillon de culture”. Ele au creat o emulație internațională, o energie pozitivă din care s-au născut excelente variante autohtone, precum „Profesiunea mea: cultura”, susținută de Nicolae Manolescu la Pro TV, sau „Înapoi la argument”, realizată de Horia-Roman Patapievici la Televiziunea publică. Ambele se revendicau tradiției „saloanelor literare”, fiind formule în care gazdele, proeminente personalități, îi covârșeau adeseori pe invitați. Același lucru se poate spune și despre „Profesioniștii” Eugeniei Vodă și „Nocturnele” Marinei Constantinescu. Succesul acestor formule ține, într-o oarecare măsură, de interesul pentru talk-show, interes puternic diminuat în primul deceniu al mileniului al treilea. El a fost detronat de așa-zisele „emisiuni de divertisment”, producții guvernate de imbecilitate și prost gust.
În clipa de față, abia dacă mai pâlpâie, pe ici-colo, câte o luminiță. „Garantat 100%”, al lui Cătălin Ștefănescu, „Piper pe limbă”, realizat de la Timișoara de Robert Șerban, dar cu difuzare națională, „COOLtura” Mirelei Nagâț sunt printre puținii piloni ai unei muribunde culturi și – previzibil – ai unei muribunde civilizații. Nu credeam, în anii 1990, când scriam rânduri îngrijorate despre destinul cultural al României, că sumbrele mele „cassandrisme” se vor împlini atât de repede. Speram că va interveni o schimbare de destin, că, în ultima clipă, ca în filmele hollywoodiene, verișorii lui Superman, Batman sau Catwoman vor salva situația. Iată că n-au salvat-o. Cultura nu reprezintă astăzi în România mai nimic. E, în cel mai bun caz, un refugiu pentru vârstnici și o iluzorie șansă de afirmare pentru câțiva tineri ambițioși.
Una dintre marile dezamăgiri o constituie blog-urile culturale. Fie că sunt administrate de un grup, fie că aparțin unei singure persoane, ele n-au reușit să devină visata „rețea națională” capabilă să preia rolul jucat în trecut de revistele culturale. Nu pot generaliza, dar cele câteva bloguri pe care le urmăresc (sporadic) excelează la un singur capitol: exacerbarea personalității celor care scriu. Lipsesc din ele necesarul benedictinism și obligatoria modestie. Ceea ce nu par să înțeleagă bloggerii e că trebuie să devii servitorul culturii, nu profitorul de pe urma eventualelor ei momente de grație. Blog-urile n-au credibilitate deoarece sunt doar pulsiunile electronice ale ambiției disproporționate a promotorilor ei de a se erija în arbitri ai vieții literare. De regulă, postările nu doar că nu încurajează schimbul de idei, ci vizează instaurarea opiniei unice.
Cititorul neutru simte imediat frauda. În cel mai bun caz, blogurile sunt excrescența unor birouri de promovare, ciugulind firimiturile ce cad de la masa editurilor. Întreprinderi de grup, de generație, de orientare politică ori de altă natură, ele își retează din start șansa de a fi parteneri credibili ai actului cultural. Purtându-și ochelarii de cal cu o aroganță nu arareori înduioșătoare, ei se cred niște pontifi infailibili, când, în realitate, sunt doar niște copii care și-au desenat o mustață, și-au pus cravata bunicului și pozează fără umor în „paznici” ai unui canon cultural pe cât de lipsit de consistență, pe atât de obscur.
O astfel de opinie e împărtășită și de directorul marii edituri pariziene Stock, Manuel Carcassonne. Evident, interesul oricărui editor e să vândă. Or, bloggerii n-au reușit nici în Franța, cum n-au reușit nicăieri, să imprime acel curent de interes care să-l facă pe cititor să n-aibă liniște până nu ajunge la librărie să-și procure cartea despre care a citit. Și asta pentru că, în cele mai multe cazuri, bloggerii sunt ocupați să dărâme, să anuleze, să respingă ori să ironizeze. Or, tocmai această agresivitate lăți-lungită pe fereastra lor de Internet îi face vulnerabili. Pozând în mandarini ai gustului literar, se abțin să laude pe cineva pentru a nu fi învinuiți, la rândul lor, de absența flerului critic, de precaritate intelectuală, de inconsistență analitică sau, cum o fac ei cu alții, de miopie generaționistă. Din acest motiv, arareori vezi câte o analiză consistentă a vreunei cărți. De regulă, preferă „sintezele”, propunând volume la vraf, nume la kintal și verdicte din vârful peniței, de gen „citiți-le, că merită”.
Dacă a existat o perioadă în care „omul de cultură” conta, ea a apus iremediabil. În aparență, n-o regretă nimeni. Nici nu prea mai are cine: vechii cititori au îmbătrânit, iar pentru noua generație cartea a devenit un dușman personal, ce trebuie nimicit cu orice preț. Nu mi-e dor de perioada comunismului, când unii scriitori și artiști se bucurau de un cert prestigiu. Era vorba, în cele mai multe cazuri, de încurajări – directe sau indirecte – ale propagandei oficiale. Cine-i mai citește astăzi pe Lăncrănjan, Paul Anghel, Buzura, Eugen Barbu, Breban, Dinu Săraru, Vadim ori Păunescu? Până și Marin Preda a fost înghițit de valurile postmoderne ale kitschului și pornografiei care domină în acești ani piața de carte. De acord, Păunescu nu a fost uitat întru totul. Dar el e un caz sociologic, nu literar. Autorii de factura lui, moștenitorii romanțelor, își vor recruta întotdeauna un public din sânul iubitorilor de suspine amoros-patriotarde. Din acest punct de vedere, Păunescu are un loc asigurat alături de textieri precum Carol Scrob, Ionel Fernic, Aurel Felea, Flavia Buref, Puiu Maximilian și alții din aceeași familie. Mai prost stau Buzura și Breban, autorii unor cărămizi indigeste, curajoase „cu voie de la poliție”, dar în care nu freamătă nicio adiere de autenticitate artistică. La Breban poate se mai salvează ceva – cu condiția să nu mai publice inepții, așa cum a făcut în ultimii zece-cincisprezece ani, care să-i îngroape cu totul cele două cărți și jumătate valabile.
Marea problemă a literaturii române contemporane e că și-a pierdut specificitatea. Nu mă refer în niciun fel la „deznaționalizarea” ei sau la alte bazaconii protocroniste. Ea a fost atacată în ultimele decenii din două părți. La un capăt, prin amatorizarea galopantă. În România se citește puțin, dar se scrie mult. O dovedesc toate statisticile internaționale, în care suntem plasați, invariabil, pe ultimul loc la capitolul lectură. Aproape fiecare cetățean alfabetizat simte de datoria lui să-și aștearnă pe hârtie istoria vieții sau proiecțiile gândului. Așa s-a ajuns la inflația de „povești ale sinelui”, de banale, mecanice reproduceri ale unor „biografii ficționale” auzite și răs-auzite de zeci și sute de mii de ori. Dar amatorismul nu e boala cea mai grea. O dată la un milion, există șansa să dai peste o istorie emoționantă sau peste un sunet încă neauzit.
Drama se întrevede la cealaltă extremă: așa-numita profesionalizare. Autorii din această categorie nu scriu cu gândul la aflarea adevărului (singura, eterna și legitima temă a literaturii, în opinia mea), ci la fructificarea imediată a muncii sale. Dacă nu e un scenariu mascat de film sau de televiziune, textul prozatorului trebuie să fie compatibil măcar cu divertismentul. Or, trăgând mereu cu ochiul dincolo de propriul spațiu creator, îți pierzi rapid identitatea. S-ar putea să-mi replicați că și scriitorul trebuie să țină seama de mersul istoriei și să se adapteze „aerului vremurilor”. De acord. Dar atunci să schimbe numele profesiei. Am văzut, în ultimii ani, ce s-a ales de artiștii sonori, a căror soartă am deplâns-o în câteva articole din România literară. Aștept de atunci să fiu contrazis. Prin creații serioase, evident, și nu prin sudalme grosolane pe Internet. Dar, ca un făcut, autorii din eșantionul la care mă refeream parc-ar fi intrat în pământ. Deși i-am „dat în consemn” la librării, n-au mai publicat nimic. Ori te pomenești c-o fi fost în cazul lor vorba de o banală boală a copilăriei?! Romanticii susțineau că poeților le șade bine să „moară” la tinerețe, dar nici chiar așa! Aș fi neconsolat.
Deși nu cred că televiziunile își vor mai întoarce vreodată fața către literatură, probabil că un realizator inteligent ar putea face rating. Formula nu e, cu siguranță, aceea propusă de „Magazine littéraire”: „O emisiune literară «absolut modernă» ar trage la sorți cărțile despre care să vorbească. Ea n-ar spune dacă sunt bune sau proaste, ci ar explica felul în care au fost fabricate. […] Sau un atelier de scris filmat pe viu? De ce nu? Dacă, între oamenii de litere, există în general acordul că a fi scriitor nu e o profesie, dar e, în schimb, o meserie, atunci o emisiune literară «absolut modernă» ar vorbi despre meserie, ar arăta scriitura. În ce ne privește, ne-am limita să verificăm dacă este bine pusă lumina”.
Nu cred că o astfel de formulă – mai degrabă o glumă decât un demers serios – și-ar găsi privitorii. Dar ceva-ceva tot s-ar putea face, pentru început. De pildă, o Istorie Literară a României în dezbateri, prezentări, filme, recitări, lecturi, adaptări teatrale etc. Vreau să spun, nu o istorie a literaturii scrise în România, ci una a României „scrisă” prin literatura ei. Se încumetă cineva?
Articol publicat şi în România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
