10 note despre „Negaționismul de stânga”


Una dintre modalitățile de a nega – prin relativizare – crimele comunismului este aceea de a decupla dimensiunea ideologică de cea politică în cazul regimurilor de tip comunist.

 

Împreună cu invitația la lectura (îndrăznesc să adaug – urgentă!) unei cărți-revelații, iată, mai jos, 10 note despre cel mai recent volum publicat de istoricul Thierry Wolton (în Franța, dar și în România – în țara noastră, „la pachet” cu traducerea volumului Negaționismul de stânga, al doilea al trilogiei sale dedicate istoriei mondiale a comunismului).

1.Fiecare dintre cele trei volume ale monumentalei lucrări – și la propriu, și la figurat – „O Istorie mondială a comunismului” a lui Thierry Wolton are aceeași dedicație: „pentru victime”. „Din respect față de victime, avem datoria de a nu uita ce a însemnat cu adevărat noaptea totalitară comunistă. Sacrificiul pe care l-au făcut acei oameni, de toate vârstele, de toate condițiile, de toate naționalitățile, depășește orice capacitate de înțelegere. Victimele sunt adevăratul chip al acelor regimuri care au purtat – ceva nemaivăzut în istoria omenirii – un război civil permanent împotriva propriilor popoare. Toți acei oameni au suferit aceeași soartă, dar fiecare și-a dus crucea singur și neștiut, și fiecare și-a murit moartea într-o singurătate fără sfârșit. Noi, omenirea întreagă, avem datoria morală de a le păstra memoria, indiferent dacă am cunoscut la rându-ne regimurile fărădelege, dacă le-am fost complici, cu gândul sau cu fapta, sau dacă am închis ochii și nu ne-am lăsat atinși de tragedia care se desfășura în vecinătatea noastră. Victimele comunismului reprezintă conștiința noastră vinovată”, scrie istoricul și publicistul francez, rezumând într-un predicat pe care îl putem considera absolut filozofia unui demers fără precedent și întru totul admirabil. Ulterior publicării celor peste 3.000 de pagini care compun, fizic, O istorie mondială a comunismului – și nu la distanță mare în timp de aceasta –, Thierry Wolton publică un volum – și diferit, dar și asemănător – cu uriașa sa „Istorie…”.

2. Negaționismul de stânga este o carte care are cu totul alte dimensiuni decât O istorie… și, totodată, care are mai multe asemănări de familie cu „nava-amiral” a cercetărilor cu privire la comunism întreprinse de T. Wolton. Iată numai două dintre cele mai pregnante asemănări de familie. Prima: Negaționismul… este o aplicație a teoriei și a demonstrației pe care dl Wolton o face în volumul ultim al trilogiei sale – Complicii; negaționiștii de stânga fiind, cel puțin, complici ai diverselor formule de comunism. A doua, Negaționismul de stânga, e legată în linie dreaptă cu „datoria de memorie” – ea este o carte care urmărește, o dată în plus, să limpezească lucrurile, să facă dreptate victimelor, așa cum, cu limitele sale, poate face dreptate un text.

3. În numele „datoriei de memorie” – totuna cu o „datorie morală” – include obligația de a fi lucizi. În numele lucidității, nu se poate respinge, bunăoară, inegalitatea de percepție în privința bilanțurilor criminale – teribile, pentru fiecare parte – care stau în dreptul extremei drepte și a extremei stângi în ultimul secol. „Datoria de memorie a teribilului secol XX nu poate fi decât universală, altfel riscă să rămână o fățărnicie partizană”, notează istoricul francez.

4. Stau însă cu adevărat lucrurile așa? Este comunismul mai uitat decât nazismul – în consecințele sale cele mai funeste? Sau chiar mai mult decât atât: sunt crimele comunismului (ale comunismelor, de fapt) mai negate decât crimele care stau în dreptul nazismului? Evaluarea lui Thierry Wolton – totodată, o evaluare care stă în cei mai riguroși termeni ai bunului-simț – este că, într-un caz, avem o „memorie hipertrofiată”, iar în cel de-al doilea, „o memorie atrofiată”. Este obligatoriu de spus că, pentru primul caz, crimele nazismului, „memoria hipertrofiată”, Thierry Wolton formulează explicit de mai multe ori această idee: nu este ceva blamabil. Dimpotrivă, este semnul unei atenții așa cum se cuvine, al unei (formula îi aparține lui Horia-Roman Patapievici) limpeziri morale. „Memoria hipertrofiată” cu privire la ce a fost nazismul este, cu alte cuvinte, un semn de sănătate – socială, mentală. Problemele (mari, de fapt) sunt în privința „memoriei atrofiate” – altfel spus, în chestiunea aproprierii în adevăr a comunismului și a înfiorătoarei sale moșteniri, în fond.

5. Există, scrie Thierry Wolton, un „Zid al Memoriei”, o „Cortină de Fier a Memoriei”. Acest fapt este, notează istoricul francez, demonstrabil în mai multe feluri – inclusiv statistic-sociologic (în carte sunt date, deopotrivă spectaculoase și îngrijorătoare, ale unor cercetări de profil realizate de Fundația pentru Inovație Politică și Fundația pentru Memoria Șoahului). Toate aceste modalități ale demonstrației converg spre aceeași idee: evidența unei inegalități frapante a percepției răului comunismului în raport cu răul nazismului.

6. Dar cum există „negaționismul de stânga”? Un răspuns foarte simplu ar fi acesta: în aceeași măsură în care există un „negaționism de dreapta”. Însă precizările pe care le face, în preambulul cărții, istoricul francez sunt esențiale: a) „distincția e arbitrară, ne ajută doar să nu confundăm tipurile de negare, și trebuie înțeleasă fără nicio conotație politică”; b) „negaționismul e unul singur; scopurile negaționiștilor pot să difere, dar metodele lor sunt aceleași, iar rezultatele, identice, fiindcă alterează necesara înțelegere a trecutului”; c) „adevărata diferență ține de percepția asupra acestor negaționisme: unul este unanim condamnat în numele adevărului, al istoriei, al moralei, pe când celălalt este în cel mai bun caz ignorat, dacă nu chiar aprobat în ciuda tuturor evidențelor, în pofida realității istorice și a eticii”.

7. A nega, la stânga, moștenirea criminală a socialismelor și a comunismelor e (și) a conserva o speranță. A nu nega (ceea ce este o evidență – spre exemplu, faptul, nu interpretarea, că Mao și Stalin, nu Hitler, sunt liderii politici de numele cărora se leagă cele mai multe crime în istoria cunoscută a omenirii; această ierarhie a ororilor nu îl disculpă însă în niciun fel pe dictatorul nazist…) este, spune Thierry Wolton, „o problemă de maturitate”. „Câtă vreme anticomunismul va fi denunțat ca o luare de poziție politică, și nu socotit o chestiune fundamental morală, n-a sosit încă momentul”.

8. Una dintre modalitățile de a nega – prin relativizare – crimele comunismului este aceea de a decupla dimensiunea ideologică de cea politică în cazul regimurilor de tip comunist. Deconstrucția acestui truc, precum și formularea contraargumentului, așa cum o face Thierry Wolton, sunt briliante: „Naziștilor le-a cășunat pe ceilalți în numele rasei, comuniștilor, pe ai lor, din convingere politică. Și totuși, caracterul criminal al comunismului încă e pus sub semnul întrebării și, chiar și-atunci când e recunoscut, ideologia marxist-leninistă este, cel mai adesea, disculpată”. Ca o paranteză: poate că aceste rânduri îi vor pune pe gânduri și pe unii dintre intelectualii de la noi – inclusiv pe cei care se revendică de dreapta – atunci când insistă să îl scoată basma-curată pe Marx…

9. Pe de altă parte, a observa inegalitatea de memorie cu privire la cele două totalitarisme majore ale ultimului secol nu e, ține să precizeze istoricul francez, o modalitate de a impune principiul concurenței și nici nu trebuie să fie vreodată așa ceva. În cuvintele – memorabile – ale lui Thierry Wolton: „Concurența memoriilor e la fel de nedemnă precum concurența victimelor. Cel care moare este singur și, chiar dacă toți oamenii plătesc tribut morții, moartea unui individ nu poate fi comparată cu a altuia. Concurența victimelor e o luptă între vii purtată după interese, credințe, intenții ascunse care nu au nicio legătură cu cei care nu mai sunt. Morții de pe urma crimelor împotriva umanității trebuie numărați laolaltă, la fel cum memoria Șoahului nu o poate șterge pe cea a Gulagului și viceversa. Ambele depun mărturie despre cea mai sumbră pagină de istorie pe care au scris-o vreodată oamenii în vremurile acelea glorioase ale ideologiilor roșie și brună”.

10. Ultimul capitol al acestei cărți-medicament e profetic și teribil de îngrijorător. Se numește Viitorul luminos al negaționismului și pune câteva repere pentru o conservație gravă a viitorului (nu foarte îndepărtat). Între acestea, și chestiunea extrem de problematică a discernământului arhitecților rețelelor sociale (Mark Zuckerberg e convocat și stă la loc de cinste în carte). Un mic „cârlig” apropo de această conversație – care ne privește în cel mai înalt grad: „de atunci (din 2018 – n.a.), fake-news-urile care conțin un discurs al urii de origine rasistă, antisemită, homofobă etc. nu mai sunt difuzate. Negaționismul nu intră în aceste categorii, a precizat Facebook. Negatorii de tot felul au viitorul asigurat”.

O carte-revelație, spuneam la începutul acestui text-semnal. Inclusiv pentru că e o carte a normalității, o carte care dă pe dinafară de bun-simț și de un umanism fără fisură.

 

Articol publicat și în Revista 22.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.