Cartea din vis

Orhan Pamuk. Foto: Murat Türemiş

La începutul lui aprilie 2023, Universitatea de Vest din Timișoara îi va acorda lui Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel și al Marelui Premiu „Ovidius“ al Festivalului „Zile și Nopți” de la Neptun, titlul de Doctor Honoris Causa. Redau mai jos un fragment din laudatio pe care am pregătit-o pentru acel prilej.

 

Ceea ce izbește la o primă vedere în creația lui Orhan Pamuk e nota sprințară, de extracție postmodernistă, care-i marchează întregul parcurs. Ca și în cazul Isabelei Allende, pentru Orhan Pamuk scrisul e un mod de existență asumat cu un nereprimat patos. Însă de îndată ce te-ai obișnuit cu strălucirea paginii, ascunzișurile textului induc o înfrigurare existențială pe care n-ai detectat-o la primul contact cu cartea. Textul sublimează într-o formulă creatoare detașată, cerebrală, elementele unei istorii adeseori sumbre, provocatoare, neliniștitoare.

Într-o confesiune care marca aniversarea a treizeci de ani de activitate ca romancier, Orhan Pamuk își dezvăluia preferințele literare (Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann). Cu o fină ironie, sublinia că îi preferă pe scriitorii deja dispăruți pentru ca admirația să nu fie alterată de invidie ori gelozie. Lumea maeștrilor, care e și lumea umbrelor, i se pare mediul ideal în care se poate manifesta ca spectru impersonal, dezlegat de datele imediate ale existenței, pentru a plonja nestingherit în oceanul clocotitor al propriilor obsesii și fantasme.

Subordonarea ființei față de actul scrierii sugerează imaginea unui om-mașină, care, în mod conștient, își anihilează biografia reală pentru a o umple cu un noian de litere ce duc o existență de sine stătătoare. Dependența de actul creației e, la Orhan Pamuk, asemănătoare cu aceea a unui bolnav care trebuie să-și ia zilnic porția de medicament.

Analizându-și postura de sclav al literaturii, Pamuk se ipostaziază, la maturitate, drept „o jumătate de fantomă”. Mai radical încă, în anii primelor romane, se credea de-a dreptul mort, literatura fiind potirul magic care îl readucea periodic la viață. La Orhan Pamuk, actul pur al creației echivalează cu accederea într-un spațiu paradiziac. Iată ce se întâmplă atunci când nu scrie sau atunci când simte că nu a scris bine: „Mai întâi, lumea din fața ochilor mei se schimbă; devine insuportabilă, abominabilă; cei care mă cunosc pot vedea că mă schimb și eu, deoarece ajung să semăn cu lumea care mă înconjoară. De pildă, fiica mea își dă seama imediat că nu am scris bine în acea zi după neajutorarea abjectă care mi se întipărește seara pe chip. Aș vrea să mă ascund de ea, dar nu pot. În acele momente întunecare, mă simt de parcă nu ar exista o linie despărțitoare între viață și moarte. Nu vreau să vorbesc cu nimeni și nu vreau să mă vadă ori să-mi vorbească nimeni. O versiune mai blândă a acestei disperări coboară asupra mea în fiecare după-amiază, cam între unu și trei, dar am învățat cum s-o confrunt, citind și scriind. Am constatat că dacă acționez cu promptitudine, mă pot salva de transformarea completă într-un cadavru”.

Descrierea acestei forme de depresie – analizată de Andrew Solomon în faimoasa lui carte, Demonul amiezii – depășește, în mod evident, rutina chinuitoare din viața artistului, devenind o metaforă a scrisului. Universul luat în posesie de Orhan Pamuk e unul al distorsiunilor profunde, al adâncimilor insondabile ce emană o energie negativă, al golurilor de conștiință care asediază fără încetare spiritul uman. Din acest motiv, romanele sunt construcții în care țesătura de materialitate și ireal e ținută împreună de „bucățelele de reverii”, prin care textul e irigat cu oxigenul voinței autorului de a înțelege și de a se înțelege pe sine.

Romanul este, așadar, un instrument de cunoaștere a lumii, prin intermediul visurilor din care se naște proza. Pătrunzând în interstițiile acesteia, scriitorul plonjează și în visele cărții, care sunt realități de sine stătătoare și generatoare de pulsiuni energetice. Dar narațiunea nu e obligată să fie exhaustivă. Unele din funcțiile sale sunt preluate de protagoniști. Un personaj din Mă numesc Roșu, Șekűre, devine purtătorul de cuvânt al viziunii auctoriale atunci când afirmă că a încerca să explici totul e o prostie. În locul viziunii totalizante, scriitorul mizează pe vis. El știe că visurile se transmit personajelor, și, de la acestea, la cititor.

Metoda de creație cuprinde o filozofie pe cât de eficace, pe atât de contorsionată. După ce mintea scriitorului s-a golit de tot ceea ce îl înconjoară, ea se poate concentra exclusiv asupra imaginarului ale cărui detalii le-a absorbit până în zona capilară. Scrisul constă în reducerea treptată, ca prin așchiere, a materiei brute, până când din masa enormă de imagini și senzații supraviețuiesc doar elementele primordiale, precum în jocurile copilăriei.

Atunci, spune scriitorul, „e ca și cum totul ar fi devenit mai simplu, ca și cum m-aș afla într-o lume mai simplă în care pot vedea în fiecare casă, corabie și clădire, deoarece sunt toate făcute din sticlă și pentru că au început să-mi spună secretele lor. Datoria mea e să ghicesc regulile și să ascult: să privesc cu plăcere ce se întâmplă în fiecare interior, să urc împreună cu eroii mei în mașini și autobuze și să călătoresc prin Istanbul, să vizitez locuri care m-au plictisit de moarte și pe care le văd cu ochi proaspeți, și prin asta, să le transform; datoria mea e să mă distrez, să fiu iresponsabil, pentru că în vreme ce mă distrez (așa cum o fac copiii), s-ar putea să învăț ceva”.

Explorarea se adeverește, așadar, a fi și o opțiune existențială. Dacă nu e cercetată până în străfunduri, dacă mintea nu-și cercetează cele mai obscure unghere, realitatea nu există. Doar luată în posesie prin toate fibrele sale, aceasta devine suportul unei aventuri a minții și a sufletului de dragul căreia merită să sacrifici totul. Așa se explică faptul că Orhan Pamuk a devenit în țara sa nu doar un scriitor neobișnuit, ci și un caz politic. Alunecarea a contre coeur într-o zonă a confruntărilor contondente l-a îndepărtat de scris, adică de împărăția inocenței  și a naivității. Or, numai aceasta poate genera universuri ce aparțin unei entități pe care a numito, pe urmele lui Wolfgang Iser, autorul sintagmei „cititorul implicit”, „scriitorul implicit”. Conceptul se referă mai ales la speranțele creatorului, la acel spațiu de visare aleatorie și planificare austeră din care se naște romanul. E o operațiune ce presupune detașare de sine și o bună doză de delir oniric. „Nu e foarte greu să visezi un roman”, scrie Pamuk. „Fac asta neîntrerupt, în timp ce îmi imaginez că sunt altcineva. Lucrul greu e să fii autorul implicit al cărții din visul tău”. Acest onirism autoindus constituie marca fundamentală a scrisului său, corabia care-l poată prin lume cu o înșelătoare dezinvoltură. Ea funcționează de minune mai ales în romanele de după 1995, când elementul istoric devine decorul unor povești pasionale, în care obsesia amoroasă se împletește cu violența inevitabilă a confruntărilor politice, morale sau chiar artistice (ca în Mă numesc Roșu, unde suntem martorii înfruntărilor din sânul grupului de miniaturiști aflați în slujba sultanului, ori în Zăpada, experiența unui poet exilat din Frankfurt care se îndrăgostește de o fată islamistă, pe fondul confruntărilor dintre militanții religioși radicali și ultraseculariști. Anis Shivani vede în acest roman „probabil cea mai importantă contribuție a vremurilor noastre la înțelegerea fascinației exercitate de fundamentalism asupra unui număr atât de mare de oameni”).

Aceeași triadă prejudecată socială / religioasă – tragedie politică – artă domină și conflictul romanului din 2009, Muzeul inocenței. Povestea de dragoste dintre Kemal Basmaci, un vlăstar al marii burghezii din Istanbul, și frumoasa, dar săraca Fűsun se constituie într-o copleșitoare radiografie a rolului jucat, chiar și în lumea modernă, de prejudecăți și complexe de natură socială și religioasă.

Pictor al bűzűn-ului, acea melancolie specifică unui Istanbul învăluit în mistere și visare, așternută ca un lințoliu peste orașul imperial intrat într-un dureros declin, Orhan Pamuk a devenit ținta naționaliștilor radicali din țara lui. Declarațiile sale din 2005, când a ridicat vălul de pe asasinarea de către Turcia a unui milion de armeni între 1915-1923, și a unui număr de treizeci de mii de kurzi, s-au soldat cu o serie de procese. În 2007, după ce acuzațiile împotriva lui au fost retrase, Guvernul a decis să fie păzit în permanență. Din acest motiv, a hotărât să petreacă o mare parte a timpului în străinătate – „nu de alta, dar nu vreau să trăiesc douăsprezece luni pe an însoțit de un bodyguard” – predând sau documentându-se pentru viitoarele romane. Acest semi-exil, cu avantajele și dezavantajele sale, a devenit o constantă a minții, pe care cărțile din ultimii cincisprezece ani – romanele și eseurile – o reflectă din plin. Ce a dispărut din ele e starea de voyeur, de autor fascinat de viețile oamenilor, pe care le studia neștiut, amestecat în mulțime. „Ceea ce-mi lipsește, se confesa el, e faptul de a fi un cetățean, de a aparține, de a vedea cine e bun, cine e rău, cine e urât, cine e dezgustător, cine e simpatic, cine e dramatic, cine e demonic, cine e plictisitor. Îmi lipsește plăcerea de a mă bucura de oameni și de cultură din interior, precum și faptul de a străbate ierarhiile din interior”.

Scriitorul mărturisește, așadar, a fi pierdut una din valorile sufletești majore ale existenței sale. Ea e, însă, compensată de un triumf al exteriorității. Cu fiecare nouă carte, Orhan Pamuk confirmă că această trecere – dureroasă în plan personal – de la paradisul interiorității la purgatoriul exteriorității poartă în sine un potențial creator la fel de imens ca și acela din vremea când explora, amețit de culoarea unui oraș fabulos, fața nevăzută a lumii. La urma urmelor, imaginația creatoare compensează întotdeauna dezagrementele unei biografii turbulente: asemeni marelui său maestru, James Joyce, care a scris o carte, Ulysses, despre Dublin la Trieste și Paris, Orhan Pamuk a compus o extraordinară istorie personală a Istanbulului, Cartea neagră, la New York. Geografia, în cazul lui, e numele de împrumut al nostalgiei.

 

Articol publicat şi în România Literară.

Publicitate

Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. 23 martie 2023

    […] Sugestie de lectură: Cartea din vis […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.