Arhipelagul gunoaielor

Omițând ceea ce e de omis, situația din România nu e mult diferită de cea din Rusia. Homo sovieticus a triumfat și la noi, și la ei. Numai norocul istoric a făcut ca trenul României s-o ia în direcția cea bună – o direcție salvatoare, dar pe care mulți nemernici continuă s-o conteste. Duplicitarismul nostru structural ne determină ca, pe de o parte, să acceptăm că e un avantaj să mizăm pe valorile occidentale, iar pe de alta să șoșocizăm gureș, cu speranța că roțile istoriei pot fi întoarse.

Societatea românească, după cum mi-o amintesc din copilărie, n-a fost alcătuită – așa cum ne îndeamnă nostalgia s-o vedem – doar din oameni politicoși, educați, manierați, rafinați. Dimpotrivă, predominau neciopliții, nesimțiții, mojicii, mârlanii și țopârlanii. Deși am locuit, până târziu în adolescență, pe una din străzile centrale ale Aradului, la egală distanță de catedrala ortodoxă și de cea catolică, ceea ce-mi vine mai întâi în minte nu sunt clădirile frumoase (și intrate, încă de atunci, din anii 1960, într-o decrepitudine care s-a tot accentuat până în ziua de azi), ci covorul nesfârșit de scuipați. Cojile de semințe, bucățile de hârtie, resturile menajere ocupau trotuarele, în deplinul dispreț al instituției însărcinate cu asigurarea curățeniei publice. Ca să ajung la școală sau pe marele bulevard, trebuia să fac un slalom scârbit printr-un arhipelag de gunoaie care puteau genera oricând o epidemie.

Părinții și vecinii mai în vârstă mă asigurau că n-a fost întotdeauna așa. Că Aradul fusese, până prin anii 1950, un oraș civilizat, curat, populat cu domni și doamne care mergeau la teatru și la concerte, care se salutau cu deferență atunci când se întâlneau pe stradă. „Bine, și cum a fost posibil ca totul să se năruiască în doar câțiva ani?“, mă întrebam. Răspunsul mi l-am dat mai târziu: cauza decisivă a dezastrelor a fost comunismul și vocația lui infernală de a urâți. Aducerea, peste noapte, mai cu voie, mai cu forța, a zeci de mii de oameni din cele mai diverse colțuri ale țării pentru nevoile unei industrii în expansiune (în realitate, un pariu catastrofal care a menținut țara în sărăcie și înapoiere) a echivalat cu invazia unor hoarde barbarizate. Toți acești producători de subcivilizație fuseseră, în satele lor din Moldova, Oltenia sau Maramureș, oameni cât se poate de obișnuiți. Contactul cu un mediu străin le-a creat un complex de inferioritate. El s-a transformat în dorință de revanșă sub presiunea ideologiei urii, care le spunea că e de datoria lor să distrugă tot ce ținea de moștenirea burghezo-moșierească. Inclusiv batistele de șters la nas și interdicția de a scuipa unde și când îți venea.

N-a durat mult până când flăcăii puternici, dar respectuoși, și fetele cândva sfioase să se transforme în brute. Vorbeau tare și chiuiau în locurile publice, nu se sfiau să înjure în gura mare, expulzând printre dinți cojile de floarea-soarelui pe unde se nimerea. Ca fată sau femeie, localnicele erau fericite dacă scăpau doar cu obișnuitele invitații la o partidă de sex sau cu un pipăit superficial. Atmosfera se înfierbânta până la incandescență la sfârșiturile de săptămână. Băștinașii nu mai ieșeau din case, iar arterele principale ale orașului intrau sub stăpânirea ocupanților amețiți de alcool și a femeilor bărbătoase care îi însoțeau. Bătăile, vitrinele sparte, violențele de tot soiul se petreceau sub privirile îngăduitoare ale milițienilor. Oamenii în uniforme intrau însă în alertă cum vedeau un adolescent cu părul lung sau o fată cu rochia mai scurtă decât prevedeau indicațiile partidului: influența capitalismului occidental trebuia reprimată din fașă.

E adevărat, pe la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, violența stradală parcă se mai domolise. Se putea circula relativ în siguranță chiar și în cartierele rău famate, apărute asemeni ciupercilor odată cu masivele importuri de mână de lucru din regiunile defavorizate ale țării. Această relativă „pacificare“ se datora politicii tot mai coercitive a puterii comuniste. Mardeiașii cu bulan și pistol nu mai făceau diferența între clasa muncitoare (care era, nu-i așa, adevăratul conducător al țării!) și restul populației. Reprimați de-a valma, ei au devenit o pastă omogenă, pe care partidul o modela după propria voință. Rezultatul a fost o depersonalizare, alienare și monotonizare de care societatea românească n-a scăpat nici azi. Dimpotrivă, arătăm mai deprimați și mai cenușii ca oricând. Suntem la cheremul unor așa-ziși politicieni ajunși la tribuna Parlamentului parcă direct din cloaca irespirabilă a socialismului și comunismului.

Omițând ceea ce e de omis, situația din România nu e mult diferită de cea din Rusia. Homo sovieticus a triumfat și la noi, și la ei. Numai norocul istoric a făcut ca trenul României s-o ia în direcția cea bună – o direcție salvatoare, dar pe care mulți nemernici continuă s-o conteste. Duplicitarismul nostru structural ne determină ca, pe de o parte, să acceptăm că e un avantaj să mizăm pe valorile occidentale, iar pe de alta să șoșocizăm gureș, cu speranța că roțile istoriei pot fi întoarse. Tradiția contestației a fost hrănită întotdeauna de tradiția vulgarității și a violenței. Dacă la ruși Vladimir Jirinovski a fost o creație sută la sută a KGB-ului, extremiștii noștri sunt produsul hibrid al Serviciilor Secrete și al unei neostoite nevoi de vulgaritate a omului umilit și obidit.

În Cartea neagră a lui Putin (2023), editată de Galia Ackerman și de Stéphane Courtois (tradusă la Humanitas de Iulian Comănescu), Françoise Thom afirmă, în capitolul Crearea lui Homo Post-sovieticus: ingineria sufletelor sub Putin, susține că scopul creării de către Serviciile Secrete a unor personaje precum Jirinovski (și, prin extensie, a corespondenților săi din țările fostului bloc comunist) e discreditarea democrației. Cea mai la îndemână metodă a constituit-o detabuizarea limbajului. Dintr-o dată, sudalmele și chiotele lubrice ale mâncătorilor de semințe de pe ulițele târgurilor de provincie au ajuns în parlament și în guvern. Nu există limită pe care jirinovskii locali să n-o încalce. Minciunile sfruntate alternează cu ordurile morale, acuzațiile aberante fiind contrabalansate de un patriotism cu față contondentă, în care evreii, ungurii și orice alt „străin de neam și de țară“ sunt puși la stâlpul infamiei.

În acest cor grotesc, femeile ocupă un loc aparte. Insanitățile și injuriile proferate la adresa Doinei Cornea ori a Anei Blandiana (atenție: nu doar în primii ani post-comuniști – dovadă că ticăloșia o duce bine-mersi și în România membră a Uniunii Europene) au depășit orice nivel al nerușinării. Așa-zisa „bărbăție“ a bandelor educate la groapa lui Ouatu se epuizează în ocări și comparații care-i umbresc cu totul pe drujbiștii ajunși muncitori la fabrica de vagoane sau la cea textilă din orașul copilăriei mele. Ieșiți din subteranele unui comunism pur și dur, unde libertatea de expresie era drastic cenzurată, pentru post-sovieticii noștri a sosit ceasul emancipării: amenințarea, sudalma, scuipatul, violența fizică nu mai cunosc opreliști. Succesul a fost facilitat de nevoia de senzațional a populației. Infamiile la care asistăm în România sunt copia la indigou a celor experimentate, la scară gigantică, în Rusia lui Elțin, și, ulterior, a lui Putin. E vorba de acțiuni complementare: una viza infiltrarea Serviciilor Secrete în întreaga societate, cealaltă, compromiterea democrației prin exultarea unor forme primitive de naționalism și de „patriotism“ al excluderii.

În cazul Rusiei, insolența politică se combină cu paranoice idealuri imperiale. Pentru Putin, prăbușirea Uniunii Sovietice a constituit cea mai mare catastrofă a secolului XX. Mintea lui încețoșată n-a perceput setea de libertate a popoarelor obligate să trăiască într-o temniță trei sferturi de veac. Nici Holocaustul, nici Gulagul nu sunt demne de a fi menționate de țarul moscovit – asasinatele în masă trec în urma destrămării (strict teoretice) a unuia din marile imperii ale Răului cunoscute de omenire. Colapsul URSS a avut loc mai mult pe hârtie, deoarece după 1991 țara sovietelor s-a spart în mai multe cioburi, dintre care doar Letonia, Estonia și Lituania și, mai nou, Moldova s-au sustras tipului de conducere leninisto-stalinisto-putinistă.

Prin războaie succesive (pardon, „operațiuni speciale“!), URSS a reînviat, cu tot ceea ce presupune existența unui stat polițienesc, cotropitor și irațional. Oameni precum Jirinovski au fost esențiali pentru implemen tarea și menținerea eposului demonic al supremației militare și etice a neocomunismului naționalist-șovin al rușilor. Dacă eliminăm obsesiile expansioniste, acest model corespunde întru totul politicianului patriotard, primitiv și rapace de la noi: „Jirinovski a acaparat scena politică cu ajutorul declarațiilor zornăitoare. Senzaționalul prezenta avantajul de a face publicul să uite de considerațiile etice și mai ales pe cel de a bloca reflecția asupra evenimentelor, punerea lor în perspectivă, ierarhizarea lor. În plus, crea dependență: un public obișnuit cu senzaționalul urma să evite analiza mai austeră, care cere un efort de inteligență. Și mai exista un avantaj suplimentar: senzaționalul provoacă pofta de supralicitare, beția de a dărâma toate interdicțiile, inclusiv cele legate de morala comună.“ (Françoise Thom)

Nimic nu s-a schimbat în ultimii treizeci de ani, așa încât populiștii naționaliști n-au niciun motiv să se teamă că se va schimba ceva în următorii treizeci. Cu o educație din ce în ce mai deficitară, cu o generație total indiferentă la ce se întâmplă în jur, calea demagogilor e liberă și ascensiunea extremiștilor, garantată.

O profesoară din Timișoara cu care discutam despre dezinteresul majorității studenților de azi față de orice act cultural, mi-a relatat o scenă de-o incomensurabilă tristețe. În ideea de a-i scoate din apatie, i-a invitat, după un seminar, la prelegerea unui scriitor laureat cu Nobelul, Orhan Pamuk, ce urma să vină în oraș peste câteva zile: „Mă aprobau cu mișcarea capului, dar mințile lor erau în altă parte“. Aici am ajuns: ca studenți la Litere dintr-o universitate de vârf a României să refuze, politicos și abulic, chiar gândul de a-și intersecta pașii cu unul din marii scriitori de azi. „De unde vine asta“, a conchis înfiorată profesoara, „este un hău la care mă uit cu groază.“ Civilul Pamuk n-a reușit să-i scoată pe studenți din paralizia lor autoindusă. Îmi imaginez cum ar reacționa în fața hoardelor lui Putin. Nu-i văd capabili să opună niciun firicel de rezistență. S-ar preda de bună voie nu la primul glonț, ci la primul avertisment. Sumbru prezent, funest viitor.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News