Avem?


Asumarea „vocației democratice” este în mare măsură prin viața curentă. Dincolo de speculații academice, multiplicarea acestui comportament și, mai ales, asumarea sa în solidaritate cu o comunitate căreia îi aparținem sunt „rădăcina” vocației democratice pentru o națiune…

 

“Avem ca popor «vocația democrației»”? Sugestie interogativă formulată de Ion Rațiu, în 17 mai 1990. Autorul, momentul și tema aruncă pe cerul patriei un fulger urmat de tunete nesfârșite. (În România care este…).

Ce să înțelegem prin “popor”? Avem azi o populație eterogenă, fragmentată, desincronizată. În funcție de nevoi, resurse, acces la oportunități, la experiențe critice, la izolare, împrăștiere locală, regională și, de ce nu, globală. Dar ce ar fi „vocația”? Un dar din naștere? O deprindere dobândită prin educație? O implicare asumată prin asociere? O simplă reacție „la modă”? O imitație față de tendința generală? Dar dacă nu o avem?

Ce ne lipsește azi? Ne lipsește, de fapt, tradiția… Ne lipsesc liderii autentici, activi, pregătiți pentru a înfrunta sfidările intervalului? Avem o motivație pe „piața” tentațiilor și manipulării recente pe toate planurile? Avem „modele”, „rroi la zi” (sau la zid…) prin care, în fapte și asocieri să găsim un spațiu optim de operare? Există concurență? Adică stări, opțiuni și asocieri posibile, menite să asigure beneficii și resurse pentru o împlinire individuală și colectivă alternativă? Cât de vastă, sofisticată și agresivă rămâne presiunea pentru alt tip de “vocație”? Adică?

Vocația „egalitaristă”, de implicare în regimuri menite să asigure echilibre și performanță publică prin disciplină, supunere, activism direct coordonat…

Vocația „anarhistă”, ca o respingere elitistă, dependentă de tradiții selectiv asumate, bazată pe iluzia unei „libertăți” agresive și selective față de teme și jucători diferiți, imposibil de a fi integrați, supuși comozi…

Vocația „europocentristă” ca o ieșire din izolarea postcomunismului precar către o lume prosperă, deschisă, competitivă.

Posibile „basme” pun în valoare poziționarea strategică și mai ales nesiguranța României în contexte dinamice, instabile și adesea ostile.

Avem recunoaștere? La ce folosește recunoașterea? Locală, regională, internațională. Pentru început, o recunoaștere reciprocă la nivel local. (Reciprocitatea rămâne o condiție obsedantă, într-un pachet de așteptări și iluzii efemere.) Dispunem de o recunoaștere sumară și contradictorie…

Devin tot mai frecvente declararea și chiar implicarea în opțiuni ne-democratice, ca practici pe cât de facile, pe atât de tentante pentru a ieși în prim-planul vieții publice interne și internaționale. Pe de altă parte, experiența ultimelor decenii arată cât de complexă, dificilă și adesea inaccesibilă se prezintă asumarea clară, explicită a idealurilor democratice.

O iluzie a secolului al XX-lea? Nu de puține ori, îndoiala, poate dintre cele mai calificate și tentante, vine din Vest. Mai rămâne, dacă o recunoaștem, să ne asociem și să ne implicăm în diverse formule de operare la zi. Și ce făceam, de fapt, în comportamentul curent?

Cât de onești, deschiși și implicați în inițiativa civică – ca o grijă pentru respectarea drepturilor celorlalți, în asumarea de eforturi pentru limitarea unor evoluții critice ș.a.m.d. – suntem și rămânem zi de zi?!

De fapt, asumarea „vocației democratice” este în mare măsură prin viața curentă. Dincolo de speculații academice, multiplicarea acestui comportament și, mai ales, asumarea sa în solidaritate cu o comunitate căreia îi aparținem sunt „rădăcina” vocației democratice pentru o națiune… Există și o confruntare cu dinamica generală a vieții publice. O capcană majoră în care intrăm adesea ca într-un labirint fără ieșire.

La asta folosesc liderii. Avem lideri? Cine sunt, din ce se fac, cum devin și cum ajung să fie recunoscuți și influenți?

O mlaștină greu de parcurs cu mulți „înecați”, cu eroi și victime, cu învingători efemeri și, nu de puține ori, cu oameni pe care accesul la structurile puterii, odată dobândit, devine o mașină de transformare toxică, fără tratament…

Cum devine tentația pentru exercitarea și exprimarea „vocației democratice” o țintă pentru jucătorii din „piața opusă”? Evident, și pentru ei, dacă apare la orizont în viața curentă, chiar și cu o precauție minimă, asumarea și exprimarea „vocației democratice” apare ca o sfidare. Un război fără sfârșit. Fără învingători definitivi, fără reconciliere, coabitare.

Iluzia „pluralismului”, în contracte locale și intervale trecătoare, rămâne doar o soluție managerială efemeră, subversiv profitabilă în funcție de victorii electorale benefice parțial și de scurtă durată…

O reconciliere deplină și definitivă ar semăna cu un cimitir al scenei publice într-o societate cu o diversitate tot mai dinamică. E banal… Hai să facem profit… Să fim competitivi într-un globalism tot mai autoritar, tot mai productiv în „normalități” contradictorii, generatoare de instabilitate acută în raport cu tradiția ierarhiilor stabile și autoritare din secolele anterioare. Sau poate este doar o iluzie a memoriei istorice.

Trăim într-o lume a efemerului. Un efemer agresiv, dinamic și adesea steril. Gramatica percepției colective a lumii în care trăim suferă tot mai mult din acest decalaj dintre pachetul de valori, norme, criterii instalate și asumate prin opoziție cu dinamica de zi cu zi. Apare tot mai des un decalaj masiv între standardele, sistemele normative, valorile și drepturile individuale, colective curente și complexitatea „sălbatică” a lumii emergente la care contribuim direct sau mai ales indirect prin viața și implicarea noastră curentă.

Construim o lume în care ne vom descoperi cât de curând, tot mai străini, mai izolați și, de ce nu, tot mai excluși. Prin simpla contribuție a tendințelor contradictorii, generate euforic ca și o călătorie cu un „runaway train” în care dăm cărbuni la o locomotivă sălbatică.

Vom avea o nouă generație de locuitori, lideri capabili să practice o cultură corespunzătoare a acestei lumi? Tot mai diferită de cea pe care pretindem că o înțelegem, controlăm, anticipăm azi? Rămâne democrația o problemă de vocație?!

Cum se va sincroniza cu o lume globală tot mai contradictorie și marcată de noutăți încă neconceptualizate în practica de zi cu zi? Sau poate termenul de „democrație” se va refugia în bibliotecă, la pachetul de cărți din secolele al XIX-lea și al XX-lea, pentru orele de istorie? Avem ceea ce suntem? Sau suntem ceea ce avem?

 

Articol publicat şi în Insectar politic.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.