Ana Blandiana: rezistență prin cultură, azi!


Cultură, rezistență prin cultură, rațiune, adevăr, credință – toate, împreună, ca o lampă aprinsă în geam în vremuri de restriște…

 

Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de déjà-vu.“ (Ana Blandiana)

Istoria ca viitor, textul care dă sintagma cea mai puternică a titlului de volum*, este plasat la finalul acestei cărți, care semnalează, într-un mod strălucit, dimensiunea eseistică a imensei și polivalentei opere a Anei Blandiana. În memoria publică recentă, acest eseu are un destin destul de pregnant: inițial, Istoria ca viitor a fost formula sub care, în 2015, odată cu primirea titlului de Doctor Honoris Causa, Ana Blandiana a susținut o conferință la prestigioasa Universitate „Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca. La relativ puțin timp după ce a devenit public și după ce a căpătat, în plus, și o dimensiune mediatic-virală, acest eseu, pentru că a fost scris exact în termenii în care el există, și nu în alte modalități și mai ales neapărând alt set de valori decât cele pe care le apără, a devenit și ținta unor imunde atacuri ale noilor comisari ideologi (care se hrănesc din „biberoanele” toxice ale unor forme de corectitudine politică izbitor de asemănătoare cu formule de sorginte comunistă) din spațiul nostru public.

Insist în debutul acestui text-semnal asupra eseului care dă titlul cărții pentru mai multe motive, două dintre ele fiind următoarele:

a) pentru că avem de-a face realmente cu un eseu foarte puternic și vizionar;

b) fiindcă, întrucât între momentul „viralizării” lui – și includ aici și contestările pe care le-a adus cu sine această viralizare, care nu au de-a face cu logica și cu realitatea faptelor, ci numai cu frustrări și cu retorica resentimentului – și momentul în care acesta apare în carte (toamna lui 2017) au trecut aproape doi ani.

Altfel spus: e necesar să insist asupra lui, întrucât între „ieșirea în lume” a acestui text și momentul când, sub formă de carte și parte din carte, eseul primește un alt fel de viață a trecut suficient de mult timp pentru: a pune distanță, a vedea și inventaria alte fapte în direcția celor presupuse sau propuse de liniile majore de discurs ale acestui text; nu în ultimul rând, așa cum sănătos pentru minte se exprima K.R. Popper, pentru a corobora – ceea ce reprezintă date/fapte/(noi)experiențe cu ceea ce a fost ipoteză, anticipare, teorie la limită. Și dacă vom face acest exercițiu de coroborare și, totodată, de igienă intelectuală, foarte pe scurt, vom avea evidența faptului că nu doar în 2015, când a văzut „cu 5 minute mai devreme” decât mulți alții, a avut dreptate Ana Blandiana în ceea ce a spus în acest text, ci și, iată, în viitorul imediat devenit deja trecut. Mă tem că a văzut bine și în viitorul care încă nu a venit aproape de noi – fiindcă softurile mentale care par să fie la modă și care vor lăsa urme și vor face viitorul – imediat sau mai îndepărtat – sunt producătare de crize, inclusiv în sensul în care, formula este a doamnei Blandiana, „istoriei recente începe să îi lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. (…) Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de déjà-vu”.

Istoria ca viitor este precedat, deci de… toate celelate eseuri adunate în carte, 22 la număr (23 cu tot cu Istoria...), sub trei „cupole” tematice în acest volum. În ordine, marile secțiuni ale cărții: „convertibilitatea suferinței”; „fragmente estice despre libertate” și „la ce bun poeții în vremuri de restriște”.

Cronologic, eseurile acoperă un arc de timp semnificativ – aproape două decenii și jumătate, cel mai recent text fiind datat 2017, iar cele mai îndepărtate în timp, 1993. Menționez aceste coordonate minimale despre texte (scripturi ale unor conferințe, marea lor majoritate) pentru a sublinia că evaluarea lor este just să fie făcută atât cronologic, cât și tematic. Într-o formulă antologică, Ana Blandiana marchează această implicație dublă și prețioasă care subîntinde aceste texte: „Am reținut spre publicare acele texte care erau marcate de spiritul timpului, nu și de pasiunile lui”. Este o remarcă importantă, fiindcă aceste peste 20 de texte sunt scrise și / sau spuse cândva anume și dau, într-un fel, seama de contradicțiile și de sensurile acelui moment în care ele ies în lume; dar, mai ales, duhul lor bun se ridică deasupra contextului de apariție și spune, în fapt, mult mai multe decât ceea ce, punctual, încadrabil în date precise sau în parametrii unui moment anume.

Separat sau împreună, aceste texte vorbesc, între altele, despre: viziune, luciditate, suferință, credință, rațiune, libertate (vizibilă sau invizibilă), responsabilitate, memorie, democrație, identitate, refuzul servituții, justiție, modele, rezistență, cenzură, forță lăuntrică, religie, poezie. Ele vorbesc despre România, dar nu despre o țară abstractă, ci, mai ales, vibrant și cu argumente puternice, despre una a oamenilor și a sufletelor acestora – unele, aproape de tot mutilate, altele în care sunt urme sau uneori chiar mari rezerve de lumină și de speranță.

Cred că, în legătură cu toate textele care sunt incluse în acest volum, este foarte important să punctăm, fie și pe scurt, câte ceva despre tonul acestora. Tonul face, în cazul de față, sensul. Tematica pe care o pun în joc eseurile de aici (à propos, inițial, adunate la inițiativa unui editor german – Ana Blandiana va fi unul dintre numele grele cu care România va merge, în primăvară, la Târgul de Carte de la Leipzig, acolo unde țara noastră are statut de invitat-special) este una foarte delicată și problematică; tonul în care sunt lucrate și prezentate toate aceste teme în care este vorba despre cele mai adânc-umane sentimente spune foarte mult despre cum, în numele unui umanism consistent și mereu urgent, e posibilă apropierea de istorie, de traumă, de adevăruri dureroase. Iată numai trei exemple, pe repede-înainte și în ideea de a ilustra cum gândește autoarea în raport cu teme foarte inconfortabile:

a) „se poate renunța la pedepsirea vinovaților, dar nu se poate renunța la analiza vinovățiilor“;  

b) „am citit undeva că, în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne; «pericol» și «oportuntate». În cazul nostru, pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție culturală și la propria conștiință istorică“;

c) „de unde se vede că, atunci când justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție”.

Mai este un tip de lectură pe care îl putem presupune și asuma de fapt, plecând de la eseul care dă titlul cărții. Sunt, de fapt, mai multe lecturi posibile, dar asupra unuia vreau să insist puțin: anume, Istoria ca viitor pune un cadru viu și generos în și prin care pot fi privite toate celelalte eseuri incluse în această carte. E un sens posibil de lectură, și profitabil, acesta: să încercăm să luăm în posesie lumea ideilor care ne așteaptă odată cu această carte începând de la final. De altfel, unul dintre citatele plasate în eseul despre „istoria ca viitor” care îi aparține lui W. Churchill, indică subtil, el însuși, o asemenea posibilitate de lectură: „Mă uit în trecut ca să pot avea perspectiva drumului pe care îl am de urmat“. Explicit – cu subiect și predicat – sau (cel mai adesea) implicit, cu tușe rapide, precise, convingătoare, avem incapsulate în Istoria ca viitor cam toate marile teme pe care restul textelor le detaliază. Nu în ultimul rând, e de citit și revenit la acest eseu și fiindcă, la ultimele sale fraze, avem și un fel de soluție de cursă lungă – ceva care stă ca o lampă aprinsă în întuneric. Aceasta, adică: „căci suferința este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Și dacă, așa cum spunea Lovinescu, «cultura este finalitatea tuturor societăților», șansa noastră, a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistența prin cultură, eficientă ieri în absența libertății, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate, când nu mai este doar un mijloc de a salva poeții, ci chiar scopul în sine al civilizării”. Așadar: cultură, rezistență prin cultură, rațiune, adevăr, credință – toate, împreună, ca o lampă aprinsă în geam în vremuri de restriște…

* Ana Blandiana, Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini, Editura Humanitas, 2017, 208 pag.

 

Articol publicat și în Revista 22.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.